Intro

Mă cheamă Andrei, dar aproape întotdeauna sfârșesc prin a fi strigat Joldoș.
Într-un fel, înțeleg. Zicea cineva acum vreo doi ani că să-ți botezi acum copilul Andrei e ca și cum ai crea un folder nou și l-ai lăsa denumit New Folder.

Citesc relativ consecvent abia de un an, dar mereu mi-au fost dragi cuvintele și să mă joc cu ele. N-am excelat la română în școală. O trebuit s-o termin ca să descopăr că-mi place. Engleza mi-a fost profund modelată de Cartoon Network. Umorul, la fel.

Îmi manifest des pe Facebook bucuriile și frustrările într-un mod colorat și creativ, de obicei cu un brand personal de umor. E ușor și curge fluent doar atunci când există o emoție puternică în spate. Sunt plin de emoție și nu prea inteligent emoțional. În rest, nu scriu. Cu excepția mail-urilor și user story-urilor, de luni până vineri de la 9:00 la 18:00.

Am fost încurajat de către prieteni și prietenii de pe Facebook să-mi fac blog.
Deși ideea de-a avea scrisul centralizat și organizat într-un singur loc în loc să se piardă pe fundul timeline-ului îmi gâdila OCD-ul, am ezitat să fac pasul ăsta asumat până azi, din varii bariere mentale și frici. În primul rând, de prostituție și de pierdere a spontaneității și autenticității. Iar în al doilea, fiindcă-s atâta de incoerent uneori încât mi se pare că tot ce puteam scrie fain și amuzant am scris deja și că n-o să mai pot vreodată.

Am întrebat totuși pe Facebook, azi dimineață, de ce mi se sugerează să-mi fac blog. Eu nu citesc vreunul. Nici nu m-aș prea aștepta să fie citit. Fostul meu coleg de clasă din școala generală, Tudor Marian, mi-o amintit, probabil fără să știe cât de tare, de ce scriu de fapt.

Oricât m-am străduit să fiu altfel, îs destul de dificil când e vorba de oameni, și cu rădăcini turbo-introvertite. Rezonez cu puțini. Și am mare nevoie să mă simt înțeles. Când scriu ceva public, simt că mă descarc și îmi oferă iluzia că mi-am aruncat mesajul în univers, că cineva-l găsește și că rezonează cu el, iar asta îmi alină singurătatea existențială și lipsa conexiunii. Și undeva în adâncuri cred că am speranța că o să mă ajute să găsesc like-minded people. Sau să-i provoc pe cei pe care-i cunosc să fie mai deschiși și mai vulnerabili, adică mai autentici. Și să nu mai poarte pantaloni lungi care se termină la gambe. Și să scrie “voiam”. Și… Of.

Mai am un blog. Nu știe aproape nimeni de el. Am scris acolo de 5 ori, prima dată în 2007, iar ultima în 2011. Nu eram în cea mai bună perioadă și îmi doream pe deoparte să fie un jurnal terapeutic. Am zile în care nu m-aș simți prea confortabil dacă l-ar găsi cineva din viața mea curentă. Și altele în care m-aș bucura.

Dacă îmi amintesc bine, prima dată când am recurs la scris fără să fie temă pentru acasă, pentru distilarea emoțiilor, a fost în vacanța dintre a 11-a și-a 12-a, când i-am scris un e-mail emoționant dintr-un internet cafe fostei iubiri a vieții mele de atunci. Apoi, cu 3 zile înainte de BAC, o apărut internetul și la noi în casă, și Yahoo! Messenger-ul, și oportunitatea de-a scrie mai ghiduș din fața ocrotitoare a ecranului.

Un alt amic și coleg de corporație, Ștefan Maniga, mi-o scris și el azi că să fac blog că multă lume citește bloguri că dacă oricum scriu di ce nu? L-am întrebat concret dacă el citește vreunul și mi-o zis că nu, dar musai să-mi fac că pe-al meu îl citește.

Cu promisiunea că-i dezumflu suspensia la bicicletă și-i sparg și mingea dacă nu, am zis “bine”.