Frig, munte, e-biciclete și e-moții

Aveam o bunică: Joldoșoaia. Femeie aspră și înțeleaptă. Un personaj apreciat și temut totodată. De multe ori am zis că dacă aș fi jumate bărbatul care era bunica…

Ieri am fost într-o tură programată cu un prieten, un amic, prietenul amicului și cele 4 e-biciclete noi ale amicului. Trei Andrei (vezi Intro) și un Marius. Vremea era de mult prognozată ca fiind spurcată, motiv pentru care am tot avut tendința să dau înapoi cu zile bune înainte, însă până la urmă am zis să-mi ies din zona de confort. Iar.

Traseul nu era prestabilit, iar după ce m-a luat Marius cu mașina am decis să mergem undeva în zona ghețarului de la Scărișoara, pe un drum ofertant ca priveliște dar asfaltat, ca să nu ne luptăm cu noroaiele. Inițial voiam pe legheleu. Era mohorât și ploua, dar drumul prin Beliș și peste Transursoaia, pe care eram foarte curios să-l văd, a fost spectaculos, iar conversația cu Marius profundă și plăcută, așa cum îmi place mie cel mai mult și cum tot mai rar mi se arată.

Ajunși la baza serpentinelor Cheilor Ordâncușei, îmi scot sculele, reglăm e-bicicletele – timp în care mă picura bine pe polarul luat peste tricoul tehnic – și pornim la deal, odată cu ploaia. Nu înainte de-a-mi băga polarul într-o pungă în rucsac și de a trage mini-pelerina de 20 de lei din Decathlon peste tricou, pelerina rucsacului peste rucsac și casca pe cap. Era rece, dar eram sigur că mă voi încălzi la urcare.

Mă mai urcasem pe e-bike de vreo două ori, dar pedalasem maxim 200 de metri. Uitasem cât de superioare le sunt mașinăriile oamenilor, așa cum o să vedem când o să ne killărească roboții, iar de la prima pedală mi-am dat seama că trebe să mă țin mai bine de ghidon, chiar dacă eram doar pe modul de asistare Standard. Accelerația era incredibilă. Frumusețea Cheilor, la fel.

Pedalam ca bolunzii, fascinați de cât de sălbatic pot urca muntele bicicletele ălea cu minim input de la picioarele noastre, iar ploaia cădea și ea în ritmul ei analogic.

La un moment dat ne-am oprit într-o intersecție, am făcut niște poze, am fumat o țigară, apoi ne-am pus iar în mișcare. Hainele erau absolut leoarcă, și de la ploaia de sus, și de la jetul roților de jos. Nu mai era cald afară, nici la propriu – că deja eram pe la 1,300 m – și nici la figurat. Continuarea drumului presupunea și urcări și coborâri, deși eram în ascensiune, coborârile fiind necruțătoare – fiindcă simțeai vântul mai puternic și orbeai de la stropi – iar urcările binecuvântare – fiindcă mergeai mai încet și te mai încălzeai de la mișcare. Fix invers de cum îi normal. Deja începeam să mă cac pe mine și de frig și de frică, văzând că vremea nu devine deloc mai bună, câștigăm tot mai multă altitudine și ciuciu civilizație și adăpost și foc.

Mno, la oprirea din vârf, cca. 1,500 m, deja tremuram ca-n clipurile Bomfunk MCs și nu-mi mai puteam folosi degetele. M-o ajutat Marius să-mi dau jos tricoul, să-mi scot polarul uscat din rucasc și să-l iau pe mine, mi-o dat un windstopper de la el peste polar, iar peste, cu greu, am tras înapoi pelerina pătrunsă deja de mult de apă, tot cu ajutorul lui Marius, în timp ce-o înjuram de toți cristoșii. Am fumat o țigară, m-am forțat să înghit un sandwich, mi-am tras gluga pe cap și casca peste glugă, mi-am tras mănușile ude peste degetele aproape inutile și am pornit înapoi, cu scopul ca la o intersecție s-o luăm pe lângă ghețar și să ne întoarcem pe-acolo la mașini.

Următoarele minute o fost panică și groază. Încercam să rememorez tot ce-am citit și ascultat de la psihoterapeuții incompetenți la care-am fost despre autocontrol emoțional, plus TED Talks și podcasts, dar eram relativ sigur c-o să mor. Și nici nu mă deranja atâta ideea, cât agonia și durerea cu care s-ar întâmpla.

Coborând la un moment dat în paralel cu Marius, care-i ghid montan, lider montan și un munte de om, începe să scoată chiote de luptă. Nici lui nu-i era cald și probabil așa se încuraja să continue, având și o oarecare încântare că-și depășește limitele. Emoția pe care eu pot s-o accesez cel mai ușor, ceea ce am și făcut, e furia:
– Marius, dacă faci asta acum, măcar du-te de lângă mine.
– Te enervează?
– Da, în pula mea. Că io mor!
– Mno mă, da’ nu mă băga în seamă.
– Nici tu pe mine, că mi-i decuplat cortextul prefrontal.

Hotărâm până la urmă s-o luăm la vale mai departe pe unde am venit, pe cea mai scurtă cale. La un moment dat, îi zic lui Marius că io mă dau jos și cobor pe lângă, că nu mai pot ventilație. S-o dat și el și o zis să alergăm cu pași mărunți pe lângă biciclete, la vale, că o să ajute. O fost o idee bună. Îs greu de ținut tancurile ălea de bițe. Cu cât ajungeam mai jos eram mai feriți de vânt și nici temperatura nu mai era așa năprasnică. Eram la puțini kilometri de mașini. I-am zis lui Marius să meargă înainte că ajung și eu. S-o dus să facă foc în mașină, eu am rămas, am aprins o țigară cu degetele acum funcționale, am mai mers la pas până am terminat-o, apoi am încălecat și în 2 minute eram grup iară.
“Mno, mai merem odată? :)”

Mi-am dat seama din nou că, deși îmi place cu bicicleta și îmi place pe munte, nu-s un mountainbiker adevărat și nici un om al muntelui. Io-s cu admiratul, nu cu supraviețuitul.

Știam de mult despre mine că-s ca și caloriferele din tablă (vs. ălea din fontă): mă încălzesc repede, mă răcesc repede. Numa’ nu stă căldura-n mine.

Am făcut dușuri cu apă rece o vreme, apoi n-am mai făcut, iar de prin Decembrie fac iar, zilnic. Deși nu mai răcesc, rezistent la frig tot nu prea am devenit.
Totuși, comparând cu zilele de Septembrie în care făceam baie în Tarnița și cele de Octombrie în care transpiram în Mediterană, constat că mi-am stricat relația cu frigul de când am slăbit.

Anul trecut am cam încheiat relația cu pâinea. Nu știu exact de ce. Dar am pierdut rapid vreo 3 kile de care nu aveam nevoie.

Tot anul trecut am încheiat relația cu fosta mea iubită. Am pierdut vreo alte 10 kile pe care chiar mi le trebuia.

Încă recuperez.

2 thoughts on “Frig, munte, e-biciclete și e-moții

  1. E absolut incredibil cum viata ne pune in situatii similare!
    Zilele trecute m-au incercat exact aceleasi sentimente cand umblam teleleu prin oras si ma strangea papucul din piciorul drept! Asemenea tie, am trecut prin intense trairi emotionale: panica, groaza, nervi…
    Si stii ce m-a scos la liman?! Povestioara ta! Bineinteles ca si pe mine m-a chinuit frigul de n-am mai rezistat si mi-am bagat mainile in buzunare, la fel ma chinuia si curentul puternic al masinilor care goneau pe langa mine, biciclistii care dadeau din picioare la pedale nestingheriti de dureri de picior…Mi-am zis ca daca tu ai reusit, pot si eu: am strans din dinti si am facut cei 200 de metri pana la masina cu gandul la tine!
    Iti multumesc pentru emotiile impartasite cu noi, la fel si pentru inspiratia pe care ne-o dai…uite, inca un motiv de a nu renunta la scris!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s