Instagram și alte câcaturi

“Tim: Mum, this is Mary.
Mum: Mary! Good Lord, you’re pretty.
Mary: Oh, no. It’s just… I’ve got a lot of mascara and lipstick on.
Mum: Let’s have a look.
Mary: [presents her face]
Mum: Oh, yes. Good. It’s very bad for a girl to be too pretty. It stops her developing a sense of humor. Or a personality.”

About Time (2013). Film fain.

N-am fost aproape niciodată un early adopter la mai nimic.
Sunt un ceas analogic într-o lume digitală.

Cu excepția copilăriei, când mă fascinau electronicele vremii, mai ales ceasurile de mână cu calculator și cu ecran cu lumină verde, sau ălea metalice care aveau melodii, sau lanterne cu lumini de mai multe culori, sau ceasuri cu alarmă tip pager, casetofoane cu căști, și cam toate câcaturile care se găseau în piața din Zalău pe la mijlocul anilor ’90, și care se mapau cu colțișorul ăla James Bond al creierașului meu de atunci. Acolo se duceau banii de colindă.
Și pe ochelari de soare cu Mickey Mouse.

Am avut telefon mobil printre ultimii din clasă. La fel ca și cablu și internet.
Primul smartphone l-am avut abia în 2014, după 7 ani fericiți alături de un Sony Ericsson W810i și în continuare cred că telefonul nu ar trebui să coste cât o mașină de spălat, plus un frigider, plus un aragaz. Decât dacă faci bani cu el sau pasiunile tale au absolută necesitate de tot ce face.

N-am avut niciodată freză dinaia de struț făcută cu placa.

În prezent, folosesc minimul necesar în materie de aplicații de “comunicare”.
Nu folosesc Whatsapp, fiindcă mi-e suficient Facebook Messenger și SMS.
Pe scurt, elimin duplicatele oriunde pot.
Și cel mai mișto, folosesc telefonul pentru a suna și a mă auzi cu oamenii.
O artă pierdută.

În lumina celor de mai sus, când a devenit Instagram semi-popular, nu m-a tentat să mă alătur curentului, fiindcă pozele și albumele mele foto publice erau pe Facebook, iar pentru editare eram foarte mulțumit de Snapseed, la fel ca și acum.

Totuși, pe vremea aia, Instagram era un pic mai mult despre fotografie ca artă decât despre PornHub.

Deși râdeam copios la “Cât cântărește un hipster? Un insta-gram”, a ajuns să mi se pară interesantă constrângerea formatului pătrat al imaginii și povestea lui. Iar unele opțiuni de editare a imaginii, care au ajuns să-mi placă în pozele altora, nu reușeam să le reproduc în Snapseed. Și cum nu era un editor Instagram fără aplicația cu cont, mi-am făcut. Am postat vreo 5 poze în cam tot atâția ani. Culmea, în ciuda inactivității, aveam vreo 300 de urmăritori. Asta spune mai multe despre click-uit-ul lor compulsiv în noua aplicație la modă decât despre mine.

Văzând că de când Instagram au introdus chat-ul, partea jegoasă a Tinder-ului se mută pe Instagram, și că dacă dau click pe un hashtag gen #clujnapoca, trebuie să navighez printre zeci de țâțe, cururi, bicepși și selfie-uri până să ajung la prima poză cu orașul, mi-am dezactivat contul anul trecut. Aplicația mi-era deja ștearsă de ceva vreme.

Peste jumătate de an mai târziu, inspirat de minoritatea pe care eu o percep bună și valoroasă, mi-am reactivat contul, cu intenția de-a-l folosi de data asta și de-a fi schimbarea pe care vreau s-o văd pe Instagram, prin ce postez și ce promovez acolo. Peisaje naturale faine și câte-o bicicletă, în proporție de 95%.

Dacă 665 din cele 666 de poze ale tale sunt cu tine, sau cu tine undeva nefăcând nimic altceva decât să arăți bine, sau să te arăți, iar a 666-a e cu tine și cățelul cu ochelari de soare, nu te judec. Dar te descalific complet. Creierul meu îți dă swipe left ca om. Evident, dacă ești femeie și afișajul sexual e puternic, și de obicei e, același creier o să-mi transmită: vreau să te fut. Mă simțeam vinovat înainte. Apoi am citit niște cărți. E normal. M-am liniștit. Dar asta va fi tot ce voi putea asocia cu tine la nivel conștient, iar la nivel inconștient, o oportunitate de-a-mi transmite genele fără a fi nevoie să fiu acolo mai departe. Și atâta timp cât ești ok cu asta, continuă. Unde mi se taie mie filmul e la partea cu smiorcăielile că toți bărbații sunt la fel că tot ce vor e să mă fută că de ce nu mă apreciază nimeni că de ce numa’ de dinăștia dau că tot ce vreau e să fiu iubită.

O femeie care mi s-a părut un om fain cu totul a zis următoarele într-un clip din podcast-ul lui Joe Rogan, clip intitulat The Ethics of Becoming an Instagram Model:

“If I put out really smart ideas, if I’m a young woman, I have 1,000 followers. If every shot is of my butt, I have 10,000,000 followers. So we have this mixed message going on, which is like: I’m angry, #metoo, treat me equal, simultaneously to I’m going to objectify myself in the most hardcore way, more than in any time in history.”

Am 32 de ani. N-am trăit chiar sub o piatră.

Și n-am întâlnit în viața mea o persoană, femeie sau bărbat, care să fie un om plăcut și în același timp interesul primar să-i fie oglinda și afișajul. Și are tot sensul din lume. În timpul alocat pentru asta, nu faci alte lucruri care te dezvoltă. Și așa ajungi să ai o personalitate de câcat și 1,000 de like-uri la fiecare poză. Sau nicio personalitate. Și inconștientul tău știe asta. Iar anxietatea ta, care nu se vede în poze, e un semnal de la creier că ești vulnerabil și e nevoie să faci ceva. Iar tu vrei instagratificare, fiindcă atâta poți în clipa aia, așa că mai pui o poză cu tine în cea mai naturală și spontană ipostază la care ai lucrat cu 3 ore înainte să apeși butonul camerei, like-urile și inimioarele curg, dopamina se eliberează, totu-i de vis.

Până mâine, când se instalează sevrajul și ai din nou nevoie acută de validare.
Și ce faci atunci?