Am fost la mare și mi-a plăcut

Dar nu a fost mereu așa.

Prima dată când am văzut marea a fost la 2 ani.
Deci prima dată când am văzut cu adevărat marea a fost la 20 de ani.

Era 1 mai și am plecat cu trenul cu un amic și o amică, iar amica fiind turbo-sociabilă, am fost cu un grup de vreo 20, cu corturile. Până la vârsta aia, cam tot ce văzusem pe viu din România era Zalău, Cluj și Băile Felix, deci fiecare experiență de explorare era primită cu un entuziasm copilăresc.

Nu am dormit mai deloc în tren.
Mă uitam cu capul scos prin geam la denumirile de gări de localități de care auzisem doar la televizor și pe care în mintea mea le consideram superioare, oricât de puțin semnificative ar fi putut fi în realitate, fiindcă de Zalău nu auzeai nimic niciodată, decât în Zalău.
Vedeam siluetele Bucegilor și mi se părea fain că am în sfârșit șansa să văd măcar atât.

Când am văzut prima urmă de mare printre casele de pe marginea drumului prin geamul microbuzului care ne-a dus de la Constanța la Vama Veche, am trăit atât eu cât și Ciupe – care și el vedea marea pentru prima dată – o emoție puternică și frumoasă de copii cu barbă de 20 de ani.

Ajunși acolo, fiecare cu preocupările lui, mai exact: hai să ne îmbătăm și să ne facem muci că am ajuns la mare.

Eu mi-am luat Kodak-ul de câcat de 3.2 megapixeli și Sony Ericsson-ul W810i de 2.0 megapixeli care făcea poze mai bune și m-am plimbat, am privit și am pozat ca și când n-aș fi mâncat cu sufletul de ani de zile și nu știam când voi mai avea șansa să mănânc. Am făcut baie în apa de 15 grade, pe același principiu: cine știe când/dacă mai ajung.

Priveliștea, mirosul, sunetul, scoicile… toate erau ce-mi doream de la a fi acolo. Și mă întrebam, inevitabil: știu că io-s mai ciudat și mai romantic, da’ cum superpulamea poți să vii la mare și să stai pe terase pierdut într-o socializare infantilă de câcat și să nu stai să te holbi la mare până ți se fisurează retina?

N-am fost niciodată bun la a fi tânăr și asta mereu m-a ajutat și dezavantajat profund.
Și continuă.

Nu am fost trimis în tabere când am fost mic.
Am fost în excursiile cu clasa, care chiar îmi plăceau înainte de liceu, când am fost într-una singură. Probabil dacă ai mei ar fi zis prin absurd “hai că-ți dăm bani că vedem că ești copil bun și conștiincios în tot ceea ce faci și că mereu aduci bani înapoi acasă din excursii deși mergi probabil cu cei mai puțini, du-te și tu într-o tabără la mare”, aș fi zis ”dați-mi banii ca să-mi cumpăr o bicicletă mai bună și să-i gestionez eu cum vreau”.

Deși nu eram săraci, banii erau mereu o problemă.
Nu insistam prea mult cu cerutul, fiindcă simțeam că cerșesc iubirea care mi-ar fi plăcut să mi se arate pe baza meritelor și la cât de bine îndeplineam KPI-urile de copil bun, sau să mi se explice de ce mi-s încălcate așteptările dar că sunt observat și iubit.
Așa că am învățat să-i strâng și să-i gestionez singur încă de-atunci, în timp ce resentimentele față de părinții cu care nu puteam avea o conversație reală ca și copil sensibil și profund creșteau.

În mintea mea, marea era pentru bogați sau familii de profesori.
Iar bogații din Zalău erau copii destul de de câcat, așa că nu mă puteam imagina fiind printre ei la mare, fiindcă m-ar fi stânjenit și m-aș fi simțit inadecvat. Piesele pop despre mare îmi făceau sfincterul să se îngusteze cu 3 numere. Așa că pentru mine, marea nu era faină. Iar în adolescență și mult după, cam tot cu ce-am rămas despre ce-mi povesteau alții care au fost la mare era cam cât au băut, cum au stat deampulea la soare, cum au fost la petreceri unde se punea muzica de mai sus, cum se combinau și și-o trăgeau fetele de care eu credeam că-s îndrăgostit cu toți dobitocii pe care-i disprețuiam… nimic care să-mi coafeze sufletul sensibil, așa că, pe scurt, marea era nașpa și murdară.

Dar ea, marea, nu era așa.
Și asta am văzut alegând să-mi petrec timpul cu ea mai mult decât cu grupul cu care eram semi-incompatibil în acel weekend de 1 mai 2007.
Și am uitat pentru multă vreme imediat după.

Între timp, am văzut tangențial de mult mai multe ori alte mări decât marea noastră.
Dar niciodată până acum nu am mers la inițiativa mea la mare cu scopul de doar a merge la mare.

Acum cca. 2 săptămâni, într-una din zilele cu temperatură normală, umbră și norișori, am simțit o briză exaltantă de la lacul de la Iulius, prima dată în timpul zilei, apoi în amurg, și povestind cu Alex la telefon, i-am spus că deși sună ciudat venind de la mine, parcă mi-ar plăcea vreo trei zile pe malul mării.
La care el, mare iubitor de mare, a răspuns în stilul lui caracteristic:
“No, hai să merem! :)”.
De unde și numele albumului de pe Facebook, care poate povesti experiența mai bine decât pot eu acum.

Am plecat fiecare cu câte un ghiozdan mai gol decât cel cu care mergeam peste weekend cu prietenii la cabană la 50 km de Cluj. Am plecat cu haine simple, vechi și comode care nu cereau acceptare și validare. Am plecat fără să planificăm în avans altceva decât să ajungem acolo. Am plecat fără anxietăți și așteptări. Am plecat cu un sentiment de entuziasm, confort emoțional și siguranță unul în preajma celuilalt. Am avut povești autentice și cu sens, mai ales pe drum. Și am râs bine, noi doi fiind ăia doi care ori deprimă ori înveselesc spiritele până la lacrimi atunci când suntem împreună într-un grup.

Un mic avertisment, totuși.
Dacă ești o fire pasională și sexuală cu stima de sine sub nivelul mării care n-a făcut sex de câteva luni și a cărei limbaj primar al iubirii din toate cele 5 e Atingerea Fizică, îți recomand să mergi undeva pe o plajă neamenajată și pustie, în pădure, unde până și mistreții de mare și delfinii să fie neatrăgători. Căci pe plajă, mai ales la peste un an de când am renunțat complet la pornografie, am simțit că înnebunesc și era nevoie să-mi readuc frecvent atenția la briză și la mare, care era caldă în timp ce-mi doream să aibă sloiuri de gheață care să compenseze supraîncălzirea circuitelor.

Dar ea, marea, cu tot ce-i e natural specific ei, a fost frumoasă ca întotdeauna, iar luna plină, pe care-o urmăresc mereu cu fascinație și interes, mi-a desăvârșit serile.