Atenție la bicicliști

Unii s-ar putea să fie mai nebuni decât tine.

În afara subiectului, mereu au existat și vor exista oameni proști.
Evoluția pare să aibă legătură cu supraviețuirea și perpetuarea, nu cu civilizația.
Deși pare să nu funcționeze prea pe placul nostru selecția naturală, mărturisesc că îmi aducea un zâmbet larg fiecare știre în care aflam că o mai picat cineva într-un canal vânând Pokemoni.

Tot în afara subiectului, nici nu știu dacă sunt mai mulți, așa cum ne plângem. Doar că înainte nu aveau unde să scrie, unde să-și posteze pozele și filmulețele încât noi să le vedem. Înaintea erei digitale, aveam privilegiul de a interacționa cam doar cu proștii cu care interacționam pe viu. În curtea școlii, pe trotuar, la film, în club… În rest, chi-ul nostru era relativ protejat. Acum, avem expunere. O alegem, evident.

Revenind la subiect, până de curând, atunci când ieșeam cu bicicleta prin oraș, mergeam pe trotuare, drumuri lăturalnice, mai săream câte-o bordură, mai speriam câte-un porumbel leneș etc. Îmi făceam eu traseul. Dacă voiam să ajung în Feleac, făceam tot posibilul să nu ajung pe șosea de la bloc până pe Turzii, unde nu mai aveam de ales.

În ultima vreme însă, fiindcă viața-i scurtă și fiindcă am mountainbike de asfalt care-mi dă trăiri faine, sunt tot mai des un adevărat participant la trafic. Adică merg pe unde merg și mașinile, acolo unde nu sunt piste. Stau la semafor, semnalizez, mă asigur când schimb banda, respect indicatoarele. Ofer respectul pe care mi-l doresc. Marea majoritate a șoferilor sunt foarte ok și înțelegători față de cum mă așteptam din poveștile auzite.

Dar sunt și cei în mintea cărora nu ai ce căuta cu bicicleta pe șosea. Unii chiar șoferi de autobuz. La replica lor, mă uit la pista de biciclete inexistentă de lângă mine, apoi în ochii lor cu compasiune, și mă duc mai departe.
Glumesc. Le arăt “pista” și le zic că-s proști. Dac-aș avea de ales, aș alege.

Fusesem dimineață cu altă bicicletă prin oraș și prin pădure, iar acum, spre seară, fiindcă restul vieții mele sociale e temporar inexistentă iar Alex, cam singurul cu care-mi place să-mi petrec timpul, e la Zalău, m-am mobilizat să fac o tură până-n vârful Feleacului, imaginându-mi la pornire cât de fain și de răcoare e sus. Și era.

La ora 20:00, pe răcoare, norișori, lumină oranj și briză domoală, îmi dau drumul în viteză de sus. Pedalam ca sălbaticu’. Mă simțeam ca-n vremurile bune când coboram Meseșul copilăriei.

Undeva mai jos, pe Turzii, un tip era pe trotuarul de pe dreapta într-un Passat, pregătit să iasă perpendicular pe șosea. Distanța nu era mare, îl văd că se asigură privind în direcția mea și eram sigur că o să aștepte, având zero șanse să țâșnească înainte ca eu să ajung lângă el. Nu venea nicio mașină, așa că iese direct cu tot latul mașinii.
Problema-i că veneam eu, într-o poziție aerodinamică, cu vreo 60 km/h.

E a doua oară când pățesc același lucru în același loc într-un moment în care mă simțeam chiar bine și de care aveam nevoie.

În mintea mea, monologul din mintea lui era: “Ah, biciclist. Dă-l în pula mea. Suntem pe stradă. Am prioritate de tablă groasă.” Și așa cum zic toți speakerii motivaționali, guru spirituali și psihologii care-și petrec mai mult timp făcând podcast-uri cool decât pregătiri pentru întâlnirile cu pacienții reali cărora le iau 150 de lei pe oră, trăiești ceea ce gândești. Iar eu, în ciuda sloganului de pe cutia căștii super-aerisite Specialized: “Cooler heads prevail”, trăiam nedreptate și furie.

Surprins, trag de frâne, fac o manevră evazivă, ocolesc razant boul pe banda a doua, am o microfantezie de cât de fain ar fi fost să fiu c-un Hummer, îi mulțumesc lui Shimano pentru frânele hidraulice pe disc, apoi mă întorc în spate, îi arăt energic degetul mijlociu, îi șoptesc gingaș cam cu 220 de decibeli “DU-TE-N PIZDA MĂ-TII !!!”, repet cu lipsă de imaginație de vreo 10 ori, ca la canon, până când traficul îi permite s-o șteargă din câmpul meu vizual.

Data trecută era un taximetrist. El n-o fost la fel de norocos, fiindcă mai jos eram la aceeași coadă la giratoriu, iar el avea și geamul deschis. N-a avut replică, iar asta mi-a transmis că poate a înțeles și e mai atent data viitoare.

Un simplu “scuză-mă” m-ar fi dezamorsat complet.
Știu asta, fiindcă în iarnă, în timp ce ieșeam de la birou și mergeam spre stația de autobuz de la Polus, un pick-up picat în băltocul de lângă mine m-a șpreiat de sus până jos. Omul a oprit, a lăsat geamul jos, și deși era bărbat zdravăn și macho, mi-a spus: “Nu am văzut. Îmi pare rău.” I-am răspuns: “E ok. Mulțumesc.”
Și chiar era, fiindcă gestul lui mi-a șters toată supărarea.

Odată, am găsit o mașină de Poliție pe mijlocul celor 100 de metri de pistă dintre USAMV și Clinicilor. I-am lipit simbolic o flegmă pe geamul șoferului, dacă tot am încetinit de la 40 la 0 ca s-o pot ocoli pe șosea, unde numa’ bine m-o luat un șofer de autobuz în primire: “Du-te-n pula mea pe pistă, că de aia vi le-o făcut!”

Altă dată, i-am lipit o palmă grea pe portbagaj unui alt tip care mi-a tăiat fața în fața Teatrului, deși în față unde mergeam eu spre pista de pe Dorobanților era verde, iar el avea intermitent la stânga și mă vedea suficient de bine prin geam înainte să tragă spre mine. După ce i-a tunat portbagajul, a lăsat geamul din dreapta jos, a comentat indignat, l-am băgat în pizda mă-sii și l-am rugat nepoliticos să se dea jos.
Am mai zis că nu-s prea puternic, dar nu m-aș pune cu mine într-un moment dinăla. Dau cu pietre, scot țeava de la scaun, mușc de coaie, ceva daună tot fac.

Ca și default, atunci când trece cineva la 20 cm de ghidonul meu, îi arăt relaxat degetul, în speranța că se uită în retrovizoare. Deși uneori mă mai sperie, mai ales prin Florești.

Ca să fie clar, nu lupt pentru vreo cauză biciclistă. Nici nu mă asociez cu majoritatea bicicliștilor.
Pe unii îmi vine mie să-i arunc în fața mașinii, mai ales când îi văd clătinându-se hipsterește pe lângă mine pe trotuar cu Pegas-urile ăstea noi hidoase, scumpe și ineficiente, în timp ce ei nici de pietoni nu-s buni. Am renunțat să mai merg la marșuri bicicliste atunci când ieșirea a degenerat în a ocupa deampulea chiar toate benzile de pe Dorobanților în timp ce “noi” ne distrăm pe șosea pedalând agale pe soundtrack-ul unei boxe și a vuvuzelelor. Vinerea. Când lumea abia așteaptă să ajungă acasă. Ruptă de oboseală.

Deci înțeleg.

Dar îmi apăr siguranța și nu pot să perpetuez tacit comportamente care într-o zi mă pot omorî, pe mine sau pe cineva drag. Nici nesimțirea. Mi-ar plăcea s-o facă fiecare în felul lui, dar să nu rămână neatenționate comportamentele dăunătoare.
În general.

PS: Vezi clipul ăsta. 🙂

Cu ea eram.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s