Cerșetori și oameni

Îmi plac unele etichete pe cât de mult le disprețuiesc pe altele.

Unele mă ajută să găsesc ordine în haos și să pot defini lucruri specifice.
Pe altele le evit. De exemplu, “cerșetor”. Fiindcă văd oameni în nevoie, iar asta m-a mișcat dintotdeauna.

Zicea Alain de Botton într-un video legat de Status Anxiety (cred) că acum “We call someone who’s not doing very well a loser.” Mai demult, “We used to call them unfortunate. Meaning not blessed by the goddess of Fortune.” Și legat de asta, pot să afirm cu încredere că singurul motiv pentru care am statutul social pe care-l am, atât cât e, e datorită faptului că am o familie care deși a fost inutilă la a-mi împlini nevoile emoționale, a făcut tot posibilul să pot să mă educ și să am șanse de succes în societate. Altfel, știu despre mine că nu-s ambițios, cu foarte puține excepții, așa că-s slabe șansele să fi ajuns personaj de basme de Robert Kyosaki.

Legat de “cerșetori”, fie că sunt cei care stau pe stradă sau cei care te abordează în diverese locuri și momente, am avut două modele acasă: taică-meu, care îi alunga (dar nu la fel de ferm ca maică-sa, Joldoșoaia), și maică-mea, care e o fire miloasă, grijulie și plină de compasiune, care le oferea o vorbă bună, mâncare și uneori bani. S-a întâmplat să mă regăsesc în modelul lui maică-mea și să-i privesc pe acei oameni cu aceiași ochi. Umilința și nevoia m-au emoționat și dezarmat întotdeauna. Furia lui taică-meu am aplicat-o în mod nativ încă de mic față de tipologiile care-i batjocoreau pe cei dinainte.

Săptămâna asta s-au întâmplat două lucruri care m-au făcut să lăcrimez. Mi-ar fi plăcut să plâng. Și am nevoie s-o fac. Altădată aș fi făcut-o. Ocazie cu care îmi dau seama că-s mai reprimat și mai mort în interior decât credeam. Ultimul s-a întâmplat în seara asta.

Înainte, aș vrea să vă povestesc despre Samuel.

În urmă cu 3 ani, iubita mea de atunci a venit într-o seară răcoroasă acasă, ușor plânsă, spunându-mi că a văzut aici în zonă un băiețel care nu era prea îmbrăcat și ar vrea să-i ducă niște haine mai groase. I le-am pregătit, le-a dus. Știam despre cine vorbește. Îl văzusem prin zonă, încercând să vândă diverse, de la flori la pietre pentru talpă, împreună cu mama lui. În toamnă face 10 ani. Deci atunci avea 7.

Primul meu contact cu el a fost când mi-a cerut ajutorul ca să lipească o jucărie ruptă cu Super Glue. Era mâhnit că nu-i iese și era și plin de lipiciul blestemat pe toate degetele. Am stat cu el și am încercat. Nu mi-a ieșit nici mie, dar speram să-l ajute faptul că nu e singur și că cineva îi arată atenție și interes. E doar un copil. Al străzii, din tot ce știu. Și pe mine mă întristau tare lucrurile ăstea când eram mic, nu voiam să mă gândesc cât de tare îl pot durea pe el. L-am convins și să nu tragă de bucățile întărite de Super Glue lipite de piele înainte să plec.

Anul trecut am făcut cunoștință. De atunci suntem oficial prieteni. Îmi spune Andrei de fiecare dată. Iar eu îi spun Samuel. Nu am cumpărat niciodată flori de la el, în ciuda insistențelor. Poate să influențeze, ca orice copil. Dar i-am cumpărat de-a lungul timpului gustări, mâncare, pastă de dinți, periuță de dinți și săpun. Și am stat de câte ori am putut cu el de vorbă. Și l-am lăsat să se dea cu bicicleta. E incredibil de inteligent și de îndemânatic și face niște analogii pe care mi-ar plăcea să le fac ca și Business Analyst în zilele mele bune. Îl complimentez uneori și îmi mulțumește. Presupun că se simte încurajat. E în general o fire pozitivă și zâmbește mai des decât mine. Un copil foarte frumos.

Samuel, la cei 10 ani neîmpliniți, petrece probabil mai mult timp la muncă decât mine.
Într-o după-masă, mă întâlnesc cu el întâmplător lângă Iulius. Povestim puțin. Apoi, îmi arată florile și îmi spune frumos și cu un aer de om mare:
– Andrei, trebuie să plec. Știi care-i treaba.

Pare foarte atașat de mama lui și de multe ori lucrează împreună, deși îl văd mai des singur. I-am văzut o dată îmbrățișați și m-am bucurat. E o priveliște rară într-un astfel de context.

În seara asta, am ieșit de la sală. A fost una dintre acele sesiuni frustrante și dezamăgitoare. Am tot mai multe în ultima vreme. M-am dus, ca de obicei, la Foodcourt să mănânc ceva, destul de frământat ca stare generală. M-am așezat la un colțar gol, la care ulterior s-a așezat un alt tip, poate puțin peste vârsta mea, după ce m-a întrebat politicos dacă e în regulă s-o facă. La un moment dat, lângă el apare un băiat mic, negricios și murdar și îi cere bani, la care omul îl alungă. După o secundă, omul se uită spre mine și îmi spune că ăștia numa’ cer bani și-i duc la părinți care naiba știe ce-o zis că fac cu ei. Modul în care a spus-o mi-a dat de înțeles că el căuta cu o oarecare jenă să-și justifice gestul, dar nu am reacționat și mâncam în continuare.

La câteva minute după, exact când terminam masa, lângă mine vine o fată, cam în aceeași stare ca și băiețelul dinainte. Avea 14 ani, am aflat ulterior. Un chip ușor murdar și nu foarte fin, dar frumos, și cu o dantură frumos aliniată și încă curată. Mi-a cerut bani și a început să spună de ce. Am întrerupt-o și i-am spus că-i cumpăr mâncare, dacă vrea. A acceptat cu bucurie. Nu mi s-a părut neașteptat, dar în alte experiențe pe care le-am avut se negocia pentru bani. Mi-am dus tava goală, pe care ea s-a oferit s-o ducă, apoi am trecut pe lângă omul mirat spre Paprika, de unde mâncasem anterior.

Mi-a povestit că sunt 6 frați, iar sora ei cea mică are 2 ani. Locuiesc pe bănci în parc. Sunt din Cavnic, unde nu prea e de lucru. Mi-a descris zona cu amănunte pe care le știam ca fiind adevărate. Mama ei lucrează temporar la Rosal. Tatăl ei e bolnav și o parte bună din bani se duc pe medicamente. Povestea nu a venit toată de la ea. Am avut o conversație normală, în care am vorbit amândoi și în care am manifestat interes autentic.

Ajunși la Paprika, i-am spus să aleagă orice. Ea mi-a spus că orice e ok. Uneori îmi lipsește energia masculină. Nu-s obișnuit să am grijă de altcineva. Mă întrebam ce ar fi cel mai potrivit pentru 6 copii flămânzi. Nu mă pricep la copii. Abia mă descurc cu mine. Mă gândeam la cea mică, ea oare ce mănâncă, la 2 ani? Mi-a zis că orice, că are dinți. Am luat o caserolă mare cu cartofi la cuptor, toți ficățeii care mai rămăseseră (gândindu-mă că-s mai ușor de mestecat), 2 bucăți mari din piept de pui care pliate au umplut altă caserolă și o caserolă cu salată de varză. Toate au costat cca. 63 RON, cu cardul de reducere de 20% pe care mi l-a oferit de curând doamna drăguță care mă servea și care observase că mănânc des de la ei.

Am luat tacâmuri și scobitori pentru toți 6 și le-am pus în pachetul pe care ea, fata, m-a ajutat tacticos să-l pun în încă o pungă, ca să nu se rupă prima. O cheamă Andreea și mi-a mulțumit într-un mod care arăta recunoștință așa cum n-am văzut-o de mult. Mi-a plăcut să povestesc cu ea. Mă privea în ochi și nimic din limbajul corpului ei nu mi-a transmis altceva decât suferință și sinceritate. Căuta să se angajeze și nu reușea din cauza vârstei. Vorbea foarte frumos și cu maturitatea conferită de faptul că probabil era a doua mamă pentru frații ei. Părea isteață. I-am spus. I-am dorit baftă cu toate și am luat-o în direcții opuse.

2 minute mai târziu, ajuns la parter, afară, au început să mi se umezească ochii și să mă doară pieptul. Am uitat de „problemele mele de om alb”, cum s-a exprimat cineva odată, ironizând grijile mele de atunci. Și pe moment m-am văzut în toată superficialitatea grijilor mele cotidiene. Mi-am simțit viața de acum și mai goală și lipsită de sens decât de obicei. O problemă care mă apasă. Am sunat-o pe Larisa. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, iar cu ea vorbisem cu 15 minute înainte de cele de mai sus, deci era la îndemână.

Andreea mi-a oferit în cele câteva minute în care am vorbit mai mult decât i-am oferit eu ei. Mi-a oferit sens.

Sau poate că nu.

Mă gândesc de multe ori, mai ales când sunt trist, cum e să fii mic, neajutorat, să ai nevoie de ajutorul oamenilor și să primești zilnic, mai ales ca și copil, cel puțin: “Marș mă de-aici!”
Îmi amintesc cum le zicea taică-meu, chiar dacă cu o ușoară simpatie: “pui de țigan”.
Mă gândesc la cât de rău și amar am devenit eu în timp, ca om, în urma respingerilor pe care le-am suferit, deși per total am o capacitate mai ridicată de a le încasa, prin prisma condițiilor privilegiate: sănătate mai bună, subzistența asigurată, mai multă iubire primită. Și nu mă surprinde dacă cineva înnebunește sau devine efectiv un om rău trăind așa, și într-un mediu în care nu ai modele mai bune.
Și mă gândesc la fel, indiferent dacă omul încearcă să își rezolve problemele lui sau e forțat să cerșească de către o organizație.

Poate că pot să sper că i-am oferit Andreei, așa cum sper s-o fac și pentru Samuel, un alt fel de model. Și o dovadă că există și altceva decât respingere, dezgust și vorbe grele și că au valoare ca ființe.

M-a inspirat când vorbea Alin Ușeriu la Tășuleasa despre campania lor, Camionul de Crăciun, și a zis, referindu-se la copiii cărora le era adresat Camionul, că dacă nu știi cum e să primești, nu o să știi nici să oferi.

Nu am pus detalii și cifre mai sus ca să obțin validare de om bun.

Dar voiam să întreb, cât ne costă măcar să nu le vorbim urât oamenilor în astfel de situații, mai ales copiilor?
Și să nu le fluturăm superioritatea și norocul nostru în față?
Sau să le luăm o plăcintă?

Cred că ne permitem.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s