O scrisoare pierdută?

Mi-e frică de unele lucruri și aproape deloc de altele. Cel puțin, deocamdată.

Cum, în general, mă simt destul de inadecvat și mai puțin bun la viață decât majoritatea, cu complexele de rigoare, mă face să mă simt bine când constat că am și puncte forte față de medie sau că alții au frici pe care nu le am.

Mi-e frică să fiu respins, fiindcă am fost respins și știu cum mă face să mă simt.
Mi-e frică de bătaie, fiindcă am luat bătaie și n-o fost chiar plăcut.
Mi-e frică să nu fiu destul de bun încât să fiu iubit, în general.

Dar nu mi-e frică, de exemplu, de câini.
Fiindcă n-am fost mușcat niciodată. Bine, am fost micro-compostat de un cățeluș un pic mai mare decât palma când mi-am băgat mâna să-l mângâi prin gardul casei pe care-o păzea, ca un bun străjer în devenire. Pe câmp, de cele mai multe ori când dau de câini, îi chem cu entuziasm și drag la mine, chiar dacă par ostili la început. Aștept cuminte să termine de lătrat, le arăt cum pot că am înțeles că ei îs șefii și eu musafir, îi întreb dacă o terminat, mai scot câte-un “ham” timid, le întind mâna cu palma în jos, o miros, mă ling, dau din coadă iar apoi suntem prieteni și mâncăm un sandwich împreună.

Nu mi-e prea frică nici de hoți, fiindcă încă n-am fost prădat (exclud taxele din fluturaș).
Nu-s naiv, fac ce ține de mine ca să fiu în siguranță și nu urlu în mijlocul ghetoului că am 5,000 RON cash la mine, dar nu trăiesc cu gândul și teama asta.

Nu mi-e foarte frică nici să-mi arăt vulnerabilitatea față de alții, fiindcă n-am cunoscut pe nimeni care s-o folosească împotriva mea mai rău decât o fac eu.

Nu mi-e frică de cum o să fie folosite informațiile personale pe care aleg și îmi asum să le împărtășesc, într-o conversație pe viu sau în social media. Ajută că nu am aspirații politice și că-s destul de nesemnificativ încât să-și bată cineva capul să dezgroape câcaturi din trecutul meu pe care nu m-am chinuit să le îngrop. Ce fain ar fi să chiar ajungă cândva să fie votat cineva sincer și asumat… N-o să se întâmple. Astfel de oameni ajung să câștige ultra-maratoane arctice și să inspire oameni vii, dar nu președinți.

Și nu mi-e frică, în general, nici să ofer mulțumiri și recunoștință cuiva care a făcut un lucru pentru care-s recunoscător, din cauză că ar putea părea un gest ciudat și ridicol pentru alții.

Acum mai bine de o lună, mi-am cumpărat mașină. Prima mea mașină, evăr.
Cum nu mă pricep la a avea o mașină și nici la partea ei mecanică și funcțională, eram destul de neliniștit în privința achiziției. Mi s-a povestit de țepe mult mai mult decât despre bucurii și am fost sfătuit să-mi asum că e o loterie.

Deci așteptarea mea, în ciuda speranței, era să plătesc, cu economiile din ultimul an-jumate și creditul complementar pentru încă doi, pentru ceva care să fie în cel mai fericit caz un compromis. Mi se pare anormal să fie așa.

Am apelat la un amic priceput pentru căutare și aducere, ăsta fiind domeniul lui. După câteva luni de așteptare, mi-a fost găsită și adusă o mașină din Germania. Curată, fără nicio zgârietură, fără vreun defect, cu un interior îngrijit și care rulează de parcă ar fi nouă, deși are 8 ani. Cu o carte service cu toată mentenanța făcută la timp de singurul ei proprietar, cu cauciucuri noi de vară și un set de roți cu cauciucuri noi de iarnă în portbagaj. Deci totul fix ca în poze și ca în anunț, la un preț mai bun decât orice am găsit în România pentru ceva similar. Cu toate fixurile și neliniștile mele specifice, n-am reușit să-i găsesc baiuri.

Eu am grijă de lucrurile mele.
De exemplu, îmi curăț componentele bicicletei de mizereie înainte de fiecare ieșire, pentru a preveni deteriorarea, mai ales pe suprafața suspensiilor. Îmi curăț și ung lanțul cel târziu la două ieșiri, iar dacă ies pe offroad o fac de fiecare dată. O duc la revizie și service. Nu o spăl neglijent cu jet care să-i zboare toată vaselina din butuci și pivoți. Am grijă cum o sprijin de ceva sau cum o prind pe un suport ca să nu se zgârie. Toate astea necesită un pic de timp și efort. Nu aș putea demonstra cât e de îngrijită și deci nici să cer mai mult pe ea decât prețul pieței în caz că aș vinde-o. Și m-ar bucura dacă un cumpărător ar remarca asta și mi-ar spune, chiar dacă valoarea nu ar fi reflectată în preț. Ar fi o apreciere a timpului și efortului. Bucuria adusă de rezultatul muncii mele. Ar fi o încurajare să continui să fac lucrurile bine și până la capăt, în ciuda timpului și efortului. În lumea în care mi-ar plăcea să trăiesc, oamenii ar face lucrurile în modul ăsta, în loc de rapid, urât și prost.
Ați văzut vreo frumusețe/minune arhitecturală creată recent?

În lumina celor de mai sus, am vrut să-i scriu omului și să-i mulțumesc pentru cum a păstrat mașina care a ajuns la mine. Voiam să știe că apreciez, cu alte cuvinte, că e genul de om din genul de lume în care mi-ar plăcea să trăiesc.

Aveam numele lui în acte. Ieri mi-am făcut timp să-l caut. Mă așteptam să-l găsesc ușor prin social media și să-i las un mesaj online undeva. Negăsindu-l, și având și adresa, m-am gândit să-i trimit o scrisoare. Căutam pe Facebook pe cineva care se pricepe la adrese nemțești cu care să validez dacă e ok formatul, comunicându-mi în același timp și scopul în postare. Tot cu scopul de a transmite mai departe, și pe calea Facebook-ului, că așa mi-aș dori să funcționeze lumea.

Partea bună e că am primit, în sfârșit, perspective contrare cu a mea, pe care să le procesez și care să mă facă să gândesc. Partea rea e că e destul de descurajant să încerci să trăiești în lumea în care sper că nu doar eu mi-aș dori să trăiesc. Sumarul a 90% din feedback-ul primit e: nu o face, sperii omul, eu m-aș simți stalk-uit(ă), eu mi-aș încuia toate ușile și aș dormi cu frică dacă cineva mi-ar scrie acasă, chiar și de bine. Nu am avut destul de multă încredere în mine și în scopul meu încât să privesc, să mă gândesc și să întreb sigur pe mine: “What the fuck is wrong with you?” O persoană a zis-o. Iar alta m-a ajutat cu ghidaj în formatul adresei.

Mi-am amintit de ceva dintr-un TED Talk care nu știu cum se numește și pe care l-am ascultat la duș. Tipul zicea că atunci când vrei să faci ceva dificil, ai nevoie de believers. De exemplu, zici că vrei să renunți la job-ul de birou fiindcă vrei să te faci ghid montan. Majoritatea îți vor da toate motivele pentru care să n-o faci și implicit pentru care rămân și ei blocați într-un loc care nu-i îndeplinește. The believers, zice autorul, sunt ăia care zic: “Bine. Când o faci?”
Și care săptămâna viitoare te întreabă: “Ai făcut-o?“
Și săptămâna viitoare la fel.

Unele persoane sunt cu adevărat anxioase și temătoare. Și le înțeleg dificultatea de a trăi cu emoții create de gânduri iraționale nejustificate, fiindcă am și eu.

Pe alte persoane le face să se simtă speciale manifestarea comercială și hipsterească a paranoiei închipuite și își iau validare din victimizarea publică. Le face să se simtă speciale. Parte din conspirație. Aceleași persoane nu-și pun problema dacă cineva chiar le consideră atât de importante sau interesante încât să-și dorească să le stalk-uiască, de exemplu. La fel ca homofobii care se tem că orice homosexual vrea să-i fută-n cur, căci care ar fi șansele ca homosexualul să se uite la tine și să se gândească:
“Bă, ești urât, miroși a transpirație, ai o personalitate complet neatractivă, nu ești genul meu, nu te-aș fute nici cu pistolul la cap”? (așa cum nici tu nu ai fantezii sexuale cu toate femeile)

Adevăru-i că încă nu-s 100% hotărât dacă să scriu și să trimit scrisoarea sau nu. Știu că îmi doresc să am curajul să-mi asum riscul și să învăț din asta.

Care-i cel mai rău lucru care poate să mi se întâmple mie?
Devin sărac și celebru într-unul dintre titlurile zilnice:
“Pe când ne-am reparat imaginea pe plan internațional prin politicile exemplare și artiștii pop care ne reprezintă valorile naționale cu mândrie, un român a fost amendat cu contravaloarea mașinii cumpărate după ce i-a trimis fostului proprietar german o scrisoare de mulțumire.“

Mă gândesc și dacă pe om l-ar afecta și speria. Care e cel mai rău lucru care poate să i se întâmple lui? Dacă, în ciuda sa, s-a resemnat și el complet în privința lumii și vede doar pericole, urâțenie și motive de îngrijorare? La urma urmelor, parcă doar asta suntem încurajați să vedem și să trăim. Nu-mi doresc să-i provoc o astfel de stare.

Dar care-i cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla?

S-a vehiculat și GDPR.
Pe care, mărturisesc, nu l-am citit cap-coadă niciodată. Știu doar la ce trebuie să mă conformez în cadrul companiei în care lucrez. Mi-am notat în telefon să-l citesc. Mărturisesc, la câte legi anti-umanitate sau anti-conectare umană au apărut în ultimii ani și încă se mai pregătesc, nu m-ar mira să fie ilegal să ai o corespondență personală decentă cu cineva. Dar mă mir că mai avem voie să ne privim și să vorbim între noi. Va fi interzis și asta în curând, pentru propria noastră siguranță.

Rămânem cu telefoanele, televizoarele și hainele frumoase cumpărate online, pe care nu ni le vom complimenta unii altora în ce mai rămâne din societate din teama de a nu fi acuzați de hărțuire sexuală.