Nu o să salvăm planeta. Dar…

Am mai scris un pic despre problema mea cu gunoaiele aici.
Cineva, într-o bună zi, va fi bătut. Cel mai probabil eu, încercând să bat pe cineva.

La începutul clasei a 5-a, dirigintele ne-a pus pe fiecare să scriem pe o foaie de hârtie ce vrem să ne facem când creștem mari. Am avut polițiști, cosmonauți, medici și fotomodele. Doar foaia mea era goală. Mi se părea ceva atât de serios, mai ales față de mine însumi, încât nu puteam să dau un răspuns de care să nu fiu absolut sigur. La sfârșitul clasei a 8-a, s-a repetat exact la fel, dar doar pentru mine. Alți colegi își reconsideraseră răspunsul din clasa a 5-a și comparau râzând.

Fiindcă nici acum nu știu ce vreau să mă fac când cresc mare, merg în fiecare zi lucrătoare la biroul corporației, unde încerc să fac ceva care să-mi aducă satisfacție și care să-i ajute și pe alții, cu scopul primar de-a-mi asigura traiul și niște biciclete. Uneori îmi iese.

Deci, în fiecare dimineață, merg pe malul lacului de la Iulius (corporația locuind la capătul celălalt al lui), mă uit involuntar în jur, mă aplec după câte-un gunoi pe care-l arunc în tomberon și arunc cu cristoși în univers. Parcul Iulius, fiind administrat privat, are tomberoane din 5 în 5 metri și personal care-l îngrijește zilnic, după cele mai bune posibilități umane ale angajaților. Cea mai mare problemă a lui însă e că e lipit de Mall. Mall din care poți să-ți cumperi câcaturi, să le mânci și să le bei în parc și să le lași ambalajele acolo. Sau mai rău, să le arunci în tufele dese.

George Bonea aka Speaker Demotivațional zicea, într-un clip recent, că există mult ecologism de fațadă și nici nu e adresat cui trebuie. Adevărat. Cumva că degeaba faci dușuri de 30 de secunde, conduci Prius și te iei de vecinul sărac care-și permite doar Trabant pe motorină, în timp ce exemplele se lăfăie în piscine și au garajele pline cu mașini turbo-poluante. Citez: “Tu vorbești cu toți nesatisfăcuții vieții și aproape că îi rogi să nu se mai bucure de acea imitație de valoare pe care și-o permit.”

Îmi aduce aminte de un vers de la Paraziții, numa’ bun de explicat unui copil de 7 ani Piramida lui Maslow: “Când omul n-are ce să pună-n farfurie, cu siguranță-l doare fix în pulă unde aruncă o hârtie.”

Că veni vorba de aruncat, era să arunc și eu un țânc dintr-o gașcă de 5 țânci în lac, sperând să dea cu capul de-o piatră ascuțită care mă rugam să se afle la 5 cm sub luciul apei, după ce și-a aruncat flaconul de suc pe jos și era la un pas să-i dea un șut – exact – în lac. Țâncul avea ce să pună-n farfurie. Adidașii lui erau mai scumpi decât tot ce aveam pe mine. Problema lui e mă-sa. Și taică-său. Și eu, dacă ne revedem în aceleași circumstanțe.

Ieri am mers la o drumeție pe munte, nu departe de Cluj. Nu prea m-o dus picioarele. Era și cald. Am ajuns la un moment dat într-un vârf, unde am dat de semne de civilizație: ba o pungă de chipsuri, ba un pet, ba o doză de bere… Și vorbeam singur:
“Bă, io am gâfâit până aici, și am urcat cu minimul necesar. Tu ai cărat și bere, suc, chipsuri. Super-tare! Totuși, vorba lui Alex, dacă le-ai putut căra pline, ce superpulamea ți-e atât de greu să le duci înapoi goale?”

N-o să salvăm planeta.

Dar putem măcar să nu aruncăm gunoaie pe jos și să păstrăm un ambient vizual și olfactiv plăcut și liniștitor, în timp ce așteptăm să ne pulverizeze soarele sau să ne extermine roboții, dacă reușim să nu ne sinucidem între timp în urma alienării provocate de capitalismul modern și ajutate de social media.