Viitoarea doamnă Joldoș

Azi-noapte am avut un vis frumos, care mi-a adus aminte de titlul piesei ăsteia, pe care-mi dau seama că n-o cunosc, iar ascultând-o, nu-i neapărat preferata mea de la The Smiths: Last Night I Dreamt That Somebody Loved Me

O femeie blândă și senină, cu genul meu de față drăguță, mă ținea în brațe și mă săruta cald, în timp ce mă mângâia pe cap cu una din palmele ei. Eram în picioare, într-o cameră, ori la cineva acasă ori la ceva mini-eveniment într-un ambient intim, relaxat și confortabil, iar în jurul nostru erau oameni necunoscuți pe care-i plăceam și cu care mă simțeam bine și în siguranță. Îmbrățișarea ei evapora toată tensiunea mea. Mă simțeam ușor, așa cum nu mă simțisem de mult timp. Mă simțeam plăcut. Mă simțeam iubit. Simțeam că iubesc.

Nu sunt deloc străin de depresie. Sunt destul de sigur că am o predispoziție biologică. Dar și că n-am fost ținut în brațe suficient în primii 3 ani de viață. Aparent, felul în care ești îngrjit în acești primi ani, perioadă în care ești incapabil să faci orice pentru tine de unul singur și în care ești complet vulnerabil, modelează felul în care te raportezi la lume, la relațiile cu oamenii și mai ales atitudinile și comportamentele din relațiile romantice.

De un an de zile trăiesc un roller-coaster emoțional, cu pauze de normalitate mai puține decât înainte. Default-ul meu nu e unul liniștit, fericit. Nu a fost niciodată, nici măcar când eram mic și teoretic lipsit de griji. Ca adult, dacă cineva mă cunoștea într-unul dintre momentele în care eram energic, plin de viață, glumeț și cu cuvintele la mine, nu-i venea să creadă că există o altă latură, și cu atât mai puțin că e dominantă.

Azi povesteam cu un coleg din clădirea de birouri care e mereu viu, zâmbitor și energic. I-am spus că mereu îl văd așa și l-am întrebat dacă asta e starea lui naturală. Mi-a răspuns, la fel de zâmbitor ca întotdeauna, că da. 😊 Un default de invidiat.

Zilele astea ni se spune mereu că alegem cum ne simțim, că putem face orice, că trebuie să ne iubim pe noi înșine, că nu avem musai nevoie să ne placă altcineva, că putem să fim autosuficienți pe toate planurile. Și cred că poate fi adevărat. În teorie, nu văd de ce nu. În realitate, știu cum e să ajungi atât de jos încât să nu ai energie nici să te legi la șireturi, aparent fără vreun “motiv serios”. Nu cred că poți să înțelegi cu adevărat ceva ce n-ai trăit niciodată. Pe mine, personal, mă șochează comentariile oamenilor obișnuiți, normali, la o știre sau un articol despre sinuciderea cuiva. În același timp, mă surprind într-un moment de-al meu de normalitate în care îmi dau seama cât de departe sunt de starea de la polus opus. Mi-e greu și mie să înțeleg cum puteam să văd lucrurile atât de distorsionat. Iar când mă prăbușesc, până și amintirea unui moment personal bun, de normalitate, mi se pare ireală.

Anul trecut am citit Attached. M-am simțit un pic mai normal și mi-am simțit anumite trăiri din relații validate, stilul meu de atașament fiind cel anxios.

Sabin mi-a sugerat la un moment dat să scriu despre cum ar fi “viitoarea doamnă Joldoș”. Eram atât de departe de mine de așa mult timp încât era ceva ce nu îmi mai era clar nici măcar mie, în plan conștient cel puțin.

Din punct de vedere fizic, mereu când se povestea la masă între băieți despre ce ne atrage la o femeie, la mine era fața. Încă nu mi-e 100% clar de ce. Dar știu despre mine că-s sensibil iar din față pot citi multe. Probabil ce caut cel mai mult e căldura și blândețea, un suflet bun. Și tot fața poate să-mi trezească o atracție sexuală puternică. Evident, mă atrag sânii (nu musai mărimea), și apoi fundul (nu musai mărimea), și apoi diverse alte componente, dar cel mai mult mă atrage maniera care le îmbină, iar o parte bună din ea o percep din față. Nu-s fermecător cu cuvintele, dar “Îmi place fața ta” e un turbo-compliment în lumea mea.

Apreciez o femeie autentică și bine articulată, cu personalitatea și opiniile ei proprii. Îmi place când mă atrage prin asta. Îmi place când alege să fie atractivă prin asta, mai ales când îi e atât de facil să o facă prin exagerarea aspectului fizic și afișarea corpului.

Apreciez o femeie cu umor, care apreciază și utilizează ironia și sarcasmul (ăla adevărat, nu ăla din meme-urile hipsterești) și care nu ia lucrurile la propriu, ca cleptomanii.

Apreciez o femeie pe care o preocupă igiena mai mult decât înfrumusețarea.

Apreciez o femeie care alege eleganța în locul extravaganței și/sau vulgarității.

Apreciez o femeie pe care să o percep ca fiind feminină. Percepție pe care nu o s-o explic acum, când feminitatea e denaturată de feminismul extrem.

Apreciez o femeie care apreciază o plimbare, în loc de a ieși din casă doar cu scopul de a intra altundeva.

Apreciez o femeie căreia-i place să avem activități în natură împreună. Să batem dealurile, nu cluburile și cafenelele. Și să călătorim, cu scopul de-a trăi, de-a vedea și de-a cunoaște, nu ca să concurăm cu alții.

Apreciez o femeie jucăușă și blândă, care mângâie un câine sau o pisică pe stradă sau pe câmp, chiar dacă riscă să-și murdărească mâinile și hainele.

Apreciez o femeie care încearcă să comunice cu adevărat și care mă încurajează să fac același lucru.

Apreciez o femeie pentru care intimitatea fizică e la fel de profundă și vitală ca și pentru mine. Și îmbrățișările la fel. Limbajul meu primar al iubirii e Atingerea Fizică.

Apreciez o femeie care e interesată de dezvoltarea personală, vindecarea emoțională, de creștere și de a învăța împreună ce înseamnă să avem o relație bună în timp ce devenim oameni mai buni și mai întregi. Cu eforturi și acțiuni. Cu bune și cu demoni.

Apreciez o femeie care mă privește ca pe-un om și deloc una căreia i se cuvin anumite lucruri doar fiindcă e femeie.

Apreciez o femeie care mă susține și care acceptă să o susțin. Apreciez și mai mult când îmi cere sprijinul sau ajutorul. Bărbații, în general, au nevoie să se simtă utili.

Apreciez o femeie care mă lasă să spăl vasele. Mie chiar îmi place.

Apreciez o femeie care ascultă muzică. Din aia cu cuvinte, mesaj, instrumente și linie melodică. Sau măcar instrumente. Nu, laptop-ul nu-i instrument.

În concluzie, apreciez, printre altele, o femeie ale cărei valori personale se intersectează cu ale mele.

Și deși e ceva ce nu putem controla niciunul, îmi place o femeie a cărei piele miroase a “acasă”.

Cât despre The Smiths, piesa asta îmi place aproape de fiecare dată:
Please, Please, Please, Let Me Get What I Want

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s