Pe scurt, e despre #hashtag-uri

Facebook memories #3
Postat: 12 Ianuarie 2019

Pe scurt, e despre #hashtag-uri.

Mă enervează puternic multe lucruri. Poate din cauză că am slăbiciunea și autocontrolul emoțional al lui taică-meu, profunzimea lui maică-mea și idealismul meu, cu care încerc să fac exerciții de flexibilitate.

Oricât de ghiduș și amuzant pot fi uneori, tratez majoritatea lucrurilor cu seriozitate. Seriozitate care fie s-a demodat, fie n-a prea existat în lumea reală dincolo de nivelul declarativ pe vremea când îmi alegeam valorile.

Căci pentru mine e o valoare. Probabil tensiunea vine de multe ori din faptul că seriozitatea nu mi-e împărtășită aproape de nimeni din jurul meu. Atunci, ajung să-mi chestionez valoarea. Cumva, e firesc. Doare să te gândești serios la orice, mai ales de unul singur. Și implică responsabilitate.

Mno bun, azi vorbim despre #hashtag-uri.

Nu despre cum le disprețuiesc profund pe cele imbecile, așa cum simțeam să scriu în momentul în care m-a luat primul val cald, ci despre de ce cred că hashtag-urile proaste ne îndobitocesc și ne împiedică să comunicăm așa cum ne-ar ajuta.
Adică autentic. Adică serios.
Adică asumat.

În primul rând, ideea de la care a pornit hashtag-ul în 2007, aceea de a putea eticheta subiecte de interes pe Twitter, mi se pare bună. Apreciez utilitatea ei în prezent.

Așa am putut eticheta poze de la zile specifice de naștere între prieteni ca să le găsim ușor pe toate oricând (e.g.: #Joldoș31) și așa ne-a rugat Andrei la nunta lui să folosim unul anume, cu același scop.

Așa mi-am etichetat unele poze cu bicicletele, după ce m-am mai dezmorțit la ideea de #. Vedeam #CanyonBikes-urile altora și ei pe ale mele. Util, pe bază de interese comune.

La fel, am început să folosesc #nefiltrată, hashtag-ul prin care îmi pot găsi și eu și alții pozele fără filtre, adică cu zero postprocesare, prin care protestez împotriva hashtag-ului cool și demonstrez concomitent că se pot face poze frumoase fără exagerări monstruoase de editare – alt subiect care-mi violează simțurile bune.

Deci, ca să sumarizez, hashtag-urile bune sunt folositoare. Mai ales în campaniile umanitare.

Există și varianta în care postezi o poză mediocră cu un pahar de smoothie pe o masă și bagi:

#smoothie #căpșuni #banane #rodie #afine #pahar #sticlă #masă #fațădemasă #healthy #lifestyle #lol #2019 #fărănumăr

Eu, nefiind nevăzător, mă gândesc: văd poza. Văd ce-i în ea. Poate ingredientele-s utile și pari inteligent că le-ai ales fix pe ălea. Dar în rest îmi dau seama că paharul e din sticlă, că stă pe o masă iar între ele este o față de masă.
Iar un nevăzător nu dă click pe un hashtag.

Apoi mă întreb: o faci cu vreun sens, dincolo de faptul că așa se poartă și nu vrei să-ți petreci nicio secundă gândindu-te la asta?

Apoi mă întreb mai departe: cineva chiar vrea să dea click pe un hashtag cu “căpșună” ca să vadă mai multe căpșuni, iar tu ai identificat această nevoie în mod conștient?

Sau pur și simplu vrei atenție pentru că ți-ai făcut un smoothie pe care-l consideri deosebit, vrei să lași impresia că ești mai preocupat de nutriție decât ești de fapt și nu știi cum s-o ceri decât într-un mod evaziv, ca să nu pară că de fapt vrei atenție și nu oferi prea multă valoare la schimb?

Sincer, aș putea să înțeleg ultima parte. Eu nu mi-am preparat unul niciodată și cred că aș fi entuziasmat că mi-o ieșit și aș vrea să strig de bucurie să mă audă toată lumea. Că nu-s obișnuit să-mi iasă chestii noi. Și probabil aș pune o poză îngrijită și aș grăi, fără să fie foarte cool și hip și plin de #-uri:

“Mi-am făcut primul smoothie evăr !!!
Cu căpșuni, afine, banane și rodie. Mișto, nu?
Sper să mă facă mai sănătos.
Apropo, vă place paharul din sticlă? 😀 Îi cel mai bun – și singurul – pe care-l am în casă.”

În 1984, conducerea totalitară reducea periodic numărul cuvintelor din dicționar și restricționa vocabularul populației, iar limitând cuvintele, limitau implicit gândirea. Așa mă tem și eu că ne îndobitocim cu #-uri și abuz de smiley-uri și simboluri în loc să legăm cuvinte în propoziții cu sens.

Are Hank Moody din Californication un clip scurt pe care n-o să-l postez a cincea oară și care se numește “LOL and LMFAO” pe YouTube.

Oamenii au nevoie să comunice și să împărtășească. Eu așa cred. Și să fie apreciați. Că la nivel inconștient de aia postează în draci.
Și de aia Mark îi bogat. Că o identificat atât nevoia, cât și vulnerabilitatea.

Se tem în schimb să se expună și să își asume cine sunt și ce vor.

Cred, din propria experiență și din propria experiență a celor care-au scris puținele cărți pe care le-am citit, că ajungi să ai o relație semnificativă și sănătoasă cu tine și cu alții în momentele în care îți îngădui să fii vulnerabil și permiți să fii văzut așa cum ești. Și să crești, și să devii cu adevărat mai puternic.

Că da, uneori poți fi lovit, iar de toate celelalte dăți te lovești tu singur trăind în amăgire cu tine, iar durerea-i fix la fel, până într-un punct în care devine mai rea. Că mai mult de noi ne temem, nu de alții.

În momentul în care ai turnat niște hashtag-uri, nu-ți asumi mai nimic, decât dacă iese bine. Pe când dacă ai făcut un enunț, nu prea mai poți da înapoi, decât dacă l-ai făcut super-interpretabil și neasumat. Deși enunțul invită mai degrabă la conversație și atenție decât hashtag-ul. Și scriindu-l, îți reamintești cum să faci conversație folosind propoziții și în viața reală.

La fel ca și când pui o descriere la ceva:
“O caut pe iubirea vieții mele 😅😅😅“,
iar tu chiar o cauți pe iubirea vieții tale 🙂.
Și dacă îți iese, o să fii tare mândru de tine, că ai fost “cinstit”.

Dar dacă cumva râde cineva de tine, ai smiley-ul ăla acolo cu care să-ți anulezi coloana vertebrală:
“Bine mă, glumeam, fii serios, nu vezi că râdeam? 😅 Știi că io-s cu bagaboantele. 😅”

Pe scurt, ce mi-ar plăcea să văd mai des pe Facebook – mai ales în pozele dintre cupluri pline cu #iubireaviețiimele #teiubesciubitulmeu #eștizânazânelor #sufletepereche #vomfiîmpreunăîntotdeauna #happyanniversarytous, adică pe care n-o să dea nici dracu’ click (eu am dat, numa’ ca să confirm că-s unice și nu de interes general) – ar fi niște declarații articulate, sincere și asumate, de genul:

“De față cu toți ăștia 1,500 de martori virtuali, îți spun deschis cu cuvinte întregi, clare, neinterpretabile și fără smiley-uri de c*cat că te iubesc cu toată inima. Suntem suflete pereche și îmi doresc să rămânem împreună pentru totdeauna.”

Asta chiar necesită curaj și asumare.
Iar dacă e adevărat, o faci ușor.

Iar dacă e adevărat, și nu vrei doar validarea și admirația altora pentru ceva ce nu trăiești nici pe jumătate atât de intens ca pe Facebook, și pe care-i induci în eroare despre viață în general, probabil i-o spui doar ei.
Sau lui.

#urâtoriivorurî #prefercuvinteleînloculsimbolurilor #cărțiletefacmaideșteptnumaidacăleciteștidupăceleaipostatcopertapeFacebookșiInstagram