Prima iubire a vieții mele

Nu, Renata, nu despre tine e vorba. Deși mi-ai frânt inima la banchetul de la finalul clasei a 4-a, când mi-ai zis că te muți la altă școală în timp ce dansam pe Anywhere For You de la Backstreet Boys de pe caseta pe care o derulasem de-acasă.

Acum că am clarificat asta, să trecem la lucruri serioase.

Prima mea tură cu bicicleta a fost cu Bogdan Barboș, colegul meu de clasă și vecin de cartier, pe atunci retardat, care m-o dus pe portbagaj pe bicicleta altcuiva în timp ce pedala ridicat în picioare la vale pe panta abruptă ce ducea la barajul din Zalău în timp ce țipam. Mi-am dat seama că mi-o plăcut, după ce ne-am oprit. Să fi fost prin clasa a 2-a…

Tot cu el, mergeam gratis cu autobuzul prin tot orașul și căutam pe jos ambalajele galbene ale napolitanelor Joe, pentru a decupa cupoanele și a ne înscrie într-o tombolă a cărei mare premiu era un Mountain Bike (MTB). Mi-au plăcut Mountain Bike-urile de când l-am văzut pe primul, de la distanță, coborând mai repede decât o mașină pe panta aia de la baraj. Roți groase, 18 viteze în era în care majoritatea aveau una singură… Era viitorul. Jucăria supremă. Erau rare și scumpe. Doar bogații aveau “montănbaic”.

Am învățat să mă dau cu bicicleta cândva prin clasa a 4-a. Majoritatea copiilor mai mici din cartier se dădeau deja bine. Am învățat pe un Pegas dinăla cu șaua lungă, pe care taică-meu l-o achiziționat cu generozitate de la cineva de la țară, din Adalin. O dat 50,000 lei pe ea. Adică 5 RON. Plus inflație, dar oricum… Nu am fost prea rapid cu învățatul. Nu știu dacă mă descurc mai greu să învăț lucruri noi fiindcă mi-am tot zis asta sau fiindcă chiar nu am un dar. Dar am tras și am reușit în câteva săptămâni lungi.

Mi-am dat seama că aveam nevoie de asta. Mereu mi-o plăcut viteza și ideea de a mă deplasa rapid și de a putea explora mult. Știam de la sanie. Sau când fugeam la vale pe dealuri la țară până mă desprindeam de la sol. Nu am avut cărucior cu rulmenți, dar mă chinuia dorința să mă dau cu unul când îi vedeam pe alții. Iarna era scurtă. Ce bine ar acoperi bicicleta toată nevoia și plăcerea asta! A fost click instant. Eu nu eram cu fotbalul.

Următorul pas, după ce învățam să mă dau, era o bicicletă normală. Pegasul ăla era un heci, scopul lui fiind doar de material de abuz și practică pentru mine și frate-meu. Eu îmi doream un BMX, deși în secret visam la un MTB încă dinainte de-a ști pedala, așa că mi-o cumpărat o Semicursieră second, fiindcă-s în creștere și să nu-mi rămână BMX-ul mic. Ca la haine. Era de un verde metalizat vechi și șters și avea 10 viteze. Semicursiera a costat 500,000 lei. 50 RON. Mai puțin decât un BMX nou. Și mi-o luat o vreme să mă pot urca pe ea și să mă pot opri singur. La un moment dat, mi s-o lungit picioarele suficient. Asta era pe la începutul clasei a 5-a. Înarmat cu mobilitate, începeam să descopăr că Zalăul e mai mic decât pare. Iar când am fost pe Meseș și, la coborâre, m-am desprins cu ambele roți subțirele de la sol pentru o micro-secundă la o denivelare din asfalt, am știut ce știam în sinea mea tot timpul: vreau să sar chestii cu bița!

Pe la finalul lui aprilie, clasa a 6-a, lungile rugăminți mi-au fost ascultate: mi-au cumpărat un Mountain Bike nou. De la Galerii. Cu 2 milioane. Cel mai frumos albastru din lumea cu mai puține culori de atunci. 18 viteze. Cauciucuri nu prea late, dar am tunat-o repede cu 26 x 2.00 cumpărate de la ruși. Probabil avea o tonă, dar era ce-mi doream.

Prima dată am învățat să merg într-o roată. Apoi să sar peste canale. Apoi de pe scări. Iar apoi, l-am văzut pe Levi, regele Zalăului, singurul care făcea trick-uri serioase pe bicicletă și mi-o schimbat viața. Tangențial, l-am cunoscut și pe Lori, frate-său, care avea un metru și 15 kile pe vremea aia. 🙂

Dacă mă suna cineva acasă, eram mai mereu ori în pod reparând bicicleta, ori pe Meseș sau în Parcul de Marmură cu bicicleta. Adio Stadion, cartier of broken dreams. Lumea era scoica mea acum. Mergeam tot mai des la ture tot mai lungi. În clasa a 8-a, am fost de două ori Zalău-Cluj-Zalău.

Tot în clasa a 8-a, am câștigat locul I la ultimul concurs la care am participat, care ținea de la poalele Meseșului și până-n vârf. Bucuria mea era că l-am bătut pe Smochină cu 1 minut. Era prea arogant pentru un țânc de clasa a 8-a.

În toamna clasei a 9-a, în 2001, eram în piață cu un carton pe care scria cu pixul: “De vânzare: 1,600,000 – Negociabil”. Mi-am vândut primul Mountain Bike cu durerea despărțirii în suflet și cu 1,400,000, cu scopul de-a vâna o bicicletă mai bună, cu suspensie, v-brakes și cadru de aluminiu de la Cimitir – service-ul și second-ul unde mai apărea câte-o biță bună, dacă aveai noroc să n-o ia Levi sau alții înainte.

După multe luni în care m-am dat doar cu semicursiera – pe care o șmirgheluisem și o vopsisem negru mat de unul singur – mi-am luat un MTB provizoriu. Era greu, mare, semi-defect și ieftin, dar avea o suspensie și frâne mai bune. Cu ea am început să sar mai bine pe roata din spate și apoi să învăț “scheme” care conectau aptitudinea asta. Începutul meu ca trialist de cartier. Foaia mare folosea mai mult ca scut.

Prin clasa a 10-a, oportunitatea a întâlnit pregătirea. L-am văzut pe un tip prin oraș cu un Trek de un albastru și mai frumos și cu niște frâne hidraulice Magura oranj radioactiv. Full-suspension. Un Rock Shox Judy double-crown pe față. Componente superbe. Și era clar că habar nu are ce are între picioare, nici vreun interes în a o exploata pe măsură. I-am forțat pe ai mei să-mi dea banii pe care îi țineau pentru mine în contul pe care i-am forțat cu ani în urmă să mi-l deschidă și pe care-l alimentam răbdând foame la școală și nemergând la sucuri și prăjituri. Am luat teancul cu cei 6 milioane de lei vechi adunați în naiba știe câți ani, l-am abordat pe tip și i-am zis: ăștia-s toți banii mei, vreau bicicleta. Și mi-a dat-o. Începutul unei ere noi. MTB-ul precedent a fost dezosat de tot ce avea în plus, inclusiv șa, și cu el făceam trial ocazional. Sau, cum ziceam noi, “dădeam pedală sus pe-un ghiveci”, “pedală din mers pe-o bancă” etc.

La un moment dat, am dat de niște filmulețe care încăpeau pe floppy-disk cu scheme de trial. Am aflat și noi de kujo, gap, drop, pedal-hop… De denumiri, nu de scheme, că pe ălea le făceam deja, chiar dacă botezate zălăuănește. Eram o gașcă simpatică, care sărea borduri și se urca pe statui cu bicicleta în timp ce lumea mergea în club. Nu eram prea populari printre femei, iar pe vremea aia nici bicicletele nu erau cool ca acum. Așa mi-am cunoscut aproape toți prietenii vechi pe care îi am în prezent.

Pfuai, ce șoc am avut când am văzut primul New World Disorder

N-am avut cea mai faină adolescență iar bicicleta a fost, printre altele, un sens și un refugiu bun.

Eram certat cu ai mei și nu mi-am ținut majoratul. Când ne-am împăcat, le-am cerut banii aferenți organizării etc. Am luat un prieten și-o sacoșă, ne-am dus cu autobuzul la magazinul obișnuit Două Roți din Oradea, “str. Ady Endre, vis-a-vis de vulcanizare”, și mi-am cumpărat primul cadru de Dirt Jump: un Magellan PolarX din 2004. Plus componente de tot restul banilor. Majoritatea pieselor de pe Trek au migrat pe Magellan și aveam în sfârșit o biță bună pentru asalt urban.

Între 2007 și 2014 n-am avut bicicletă deloc. Magellan-ul devenise irecuperabil. Eram la facultate. Surse personale de venit: zero. Acum ieșeam și la suc și mai făceam și sex. Nu mai puteam să le împac pe toate. Dar mi-era dor aproape în fiecare zi.

În martie 2014, mi-am luat un Specialized P Street 2 decent, în 6 rate. Avea o suspensie aproape de lemn, dar cadru jos și frâne hidraulice pe disc. Inferioară PolarX-ului de odinioară, dar bună de revenit în șa. Vedeam pentru prima oară, după 9 ani în Cluj, pădurile Clujului și împrejurimile de pe bicicletă. Săream bordurile pe care-mi doream de mult să le sar. Încă mergeam bine și pe roata din spate și pe cea din față. Primul drum lung a fost până la Stufărișul de la Sic, pe care-mi doream de mult să-l văd.

În Ianuarie 2016, mi-am băgat picioarele-n viață, mi-am făcut un credit pe 2 ani la ING și mi-am cumpărat primul full-suspension nou și aproape așa cum mi-l doream de mic – Canyon Spectral-ul pe care-l folosesc cu drag și acum. Pe care am descoperit Hoia, redescoperit Făgetul, văzut Bucegii, Călimanii și din păcate Toscana. Cu care-mi dau drumul pe scările de pe Cetățuie așa cum făceam cu PolarX-ul pe scările parcului central din Zalău.

Următoarea a fost musai să fie cea pentru sărituri. Joasă, ușoară, cu o singură viteză și cu o suspensie capabilă să suporte abuz. Un an și un cadru schimbat mai târziu, am ajuns la fitting-ul bun și e cea mai bună unealtă de exorcizare. Specialized-ul a fost vândut unui copil entuziast în prealabil.

Ultima e un MTB normal. Adică hardtail, cu o suspensie blocabilă și cu viteze destule pentru cursă lungă. Una cu care să pot face un Cluj – Zalău, dar să pot da și în gropi sau să iau rute ocolitoare offroad fără să-mi împachetez coloana vertebrală.

Nu mai am nici timpul și nici entuziasmul copilăriei în fiecare zi. Dar atunci când îl am, mă bucur că pot să mă bucur și că am în sfârșit bicicletele potrivite pentru fiecare ocazie. Mi-ar plăcea și o cursieră. Dar locuiesc într-un apartament cu o cameră. În chirie. Nu prea ne mai permitem. Și nici nu mai prea încăpem.

Povestea e foarte lungă, cu provocări și bucurii, prieteni și țărani proști care ne fugăreau cu pietre, răbdat foame și cumpărat componente noi, drumuri lungi și scurte, ture superbe pe Meseș, reușite și trânte. E mai frumoasă decât pot s-o scriu acum. Probabil o să mai încerc cândva. Dar nu vreau musai să scriu o carte. Vreau doar să spun că-s recunoscător și bucuros că am descoperit pasiunea asta, fiind singura care mă ține de aproape o viață.

În încheiere, mi-au plăcut cuvintele lui Steve Peat din Cheers, clipul lui de retragere din viața competițională:
“Riding my bike is so simple, yet I am constantly blown away by the adventure that two wheels gives me. Mountain bike’s rescued me from the darkest side of what life can throw at you. I feel so lucky to have gained my family, my friends and decades of fun from this sport.”

Sau cuvintele lui Andrei Joldoș din 2017, după o tură Zalău – Cluj:
“Sunt puține lucruri în afară de sex care se compară cu senzația aia minunată când pedalezi, cu tot corpul expus elementelor, deplasându-te prin propriul motor în timp ce peisajul se schimbă în jurul tău. E ca un zbor la nivelul solului.”

Va urma.

De prin vara lui 2006.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s