Femei, 2019

Majoritatea femeilor cu care am avut relații de-a lungul timpului au fost oameni buni și asumați. Pot să zic, la cât am ajuns să mă cunosc până-n prezent, că în continuare cred că eu am dat-o în bară, indiferent dacă am plecat eu sau dacă au plecat ele. Diferența e că acum pot să privesc mai obiectiv anumite situații în retrospectivă și să nu mai dau vina 100% pe mine, așa cum o făceam de obicei. Eu, nu ele. Majoritatea e tot a mea. Am comportamente la care e nevoie să lucrez, indiferent de rănile și obiceiurile emoționale negative care le cauzează.

Dar nu toate femeile.

Sunt tot mai atent și mai conștient la cum pun problema femeile cu care ajung să vorbesc în prezent și văd un tipar care mi-a apăsat mereu butoanele și nu știam de ce: lipsa asumării propriilor neajunsuri și probleme; a propriei persoane, până la urmă.

Din câte văd, toți avem probleme și lucruri pe care ar fi fain să le îmbunătățim la noi. Pentru noi, în primul rând. Și n-o să reușim cu toate. Iar într-o relație, nu le are unul pe toate iar celălalt e o victimă inocentă imaculată. De aia fac scurtcircuit când aud o femeie vorbind despre un bărbat dintr-o fostă relație, punctându-i toate problemele și cum n-a făcut nimic bine, în timp ce ea stă călare pe elefantul moral cu coronița de Miss Perfecțiune pe frunte. Iar acum, de când orice discuție serioasă poate fi considerată ofensatoare, mai ales cu o femeie, femeia e victima perfectă: are toate drepturile și nicio responsabiltate. De parcă entitlement-ul milenial nu era de-ajuns…

Entitlement-ul. Asta era problema mea și pe Tinder. Îndreptățirea.

Descrieri de genul: “Fii înalt”. “Fii perfect”. “Fă-mă să râd”. “Dă-mă peste cap“. “Fute-mi creierii dacă vrei să mă fuți”. Etcetera. Am vagin, deci mi se cuvine. Și, cumva, pe bună dreptate. “Centuries of reinforcement”, vorba unui tip glumeț din 500 Days Of Summer. Bărbații heterosexuali o să simtă non-stop impulsul de a face sex cu cât mai multe femei și de a-și împrăștia sămânța în cât mai multe locuri. E biologic, ca la stejari. Ce faci cu impulsul e o altă discuție, de unde și problema validării și întăririi comportamentelor dezadaptative de mai sus prin alte comportamente dezadaptative.

Exemplele de mai sus sunt toate cerințe. Unidirecționale. Nereciproce. Demandingness.

Problema mea e doar cu femeile din exemplele de mai sus. Fiindcă ele se smiorcăie ipocrit că lumea-i deampulea și că bărbații ar trebui exterminați. Fiindcă ele-s perfecte și n-au nicio problemă, “dar ce Dumnezeu s-a întâmplat cu bărbații ?!?

Nu se smiorcăie ipocrit cele care au relații muncite dar împlinite, care zic “Îmi pare rău, și io-s idioată câteodată dar îmi dau seama de ce și-i problema mea de rezolvat”, sau cele ale căror descrieri pe Tinder sunt de genul: “Mi-ar plăcea să facem lucruri împreună” vs. “Cucerește-mă”. Și, din păcate, cele din relațiile și căsniciile împlinite nu conduc contra-campanii de genul: “Stați, tu, extremistelor, că nu toți bărbații îs deampulea și toxici. Soțul meu, de exemplu, îi iubitor și ok.”

Pe scurt, îmi plac femeile. Dar nu toate. Pe unele chiar le detest. La fel ca pe unii bărbați. Nu detest mai multe femei decât bărbați. Dar vreau să fie clar, spart în silabe, fiindcă mi se pare că propozițiile își cam pierd mesajul în epoca asta politically-correct în care mâncăm sandwich-feedback.

Credit imagine: [aici]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s