Reînvăț să mă exprim în limba română

Când eram mai mic, adică până la mijlocul liceului, eram foarte ferm în privința granițelor valorilor mele. Eu cu mine, fără să vadă alții, că nu era Facebook unde să le explic altora cum stă treaba și de ce-s eu superior.

De exemplu, mi se păreau stupide și infantile versurile de la Judas Priest și chiar și Metallica, în comparație cu cele de la Iron Maiden. Chiar dacă-mi plăcea cum sună o parte din piesele lor, nu-i prea ascultam, fiindcă erau în conflict cu valorile mele. Bine, nu știam eu de valori pe-atunci. Așa m-am îndrăgostit de Iron Maiden, iar dragostea intensă în care nu m-am prea ascultat cu alte formații a ținut vreo 3 ani: mergea o piesă la casetofon în casă iar eu eram pe WC cu o copertă de casetă originală xeroxată în mâini, citind versurile. Și m-a lovit: sună complex și muncit din punct de vedere muzical, sunetele îmi dau trăiri intense și versurile sunt profunde, despre lucruri pe care eu le consider serioase, mature și cu sens. Era complet.

În timp ce prietenul meu chitarist Matei îmi povestea cu entuziasm prin clasa a 9-a că solistul de la Metallica îi atâta de macho și american că-și bagă cizmele-n bălegar înainte să se urce pe scenă, eu îmi ștergeam aproape definitiv Metallica din memorie. N-am verificat până-n ziua de azi dacă e adevărat ce mi-o zis. Îmi imaginez că nu.

Altă problemă pe care-o aveam erau formațiile care cântau exclusiv în română și care aveau nume englezești. Și aveam problema asta, așa cum aș avea-o și acum dacă n-am fi deja într-o budă mai mare, fiindcă engleza era nouă, era cool, păreai inteligent dac-o foloseai și dacă te asociai cu ea. Practic, utilizatorul căuta măreție, de obicei dintr-o bază de inferioritate și lipsă de competență. Mi-am amintit de asta ieri, în timp ce eram cu Marius în mașină prin Trascău iar la “casetofon” mergea Odyssey, trupă care cântă doar în română. Pe de altă parte, respectam trupe cu nume ca Vița de Vie, chiar dacă nu muream după muzica lor. Dar pentru autenticitate. Nu știu dacă aveam vreo problemă cu o trupă cu nume englezesc care cânta doar în engleză chiar dacă era românească, atâta timp cât scopul ei era să fie ascultată și internațional. Așa cum mă bucuram că Abba și Roxette nu s-au rezumat la suedeză.

În continuare, detest meme-urile umblătoare.

Cu toate astea, mi se întâmplă rar, în conversațiile verbale, să duc o frază la bun sfârșit într-o singură limbă, mai ales dacă acea limbă e româna. Nu e doar din cauza corporației, deși contribuie mult. E și din cauza video-urilor pe care le urmăresc pe YouTube, pe teme despre care nu găsesc conținut suficient de bun în limba română. Și din cauza cărților pe care le citesc în engleză, fiindcă au fost scrise în engleză și ca să nu pierd nuanțe în traducere.

În general, nu am probleme prea mari cu propoziții scrise sau rostite integral în engleză vs. integral în română, atâta timp cât îmi dau seama că scopul nu e căutarea măreției și a superiorității, ci livrarea unui mesaj în lipsa vocabularului potrivit în română. Cu asta pot empatiza, fiindcă o pățesc des și aleg să prioritizez transmiterea mesajului sau a ideii.

Și așa ajung să-mi conștientizez și insuficiența: nu mai reușesc să mă exprim verbal atât de articulat cum mi-ar plăcea în limba română. Un alt motiv pentru care îmi place să scriu.

De ce e asta important?

Fiindcă îmi dau seama că atunci când comunic exclusiv în română, limba maternă și locală, comunic real și asumat. Nu prea scot pe gură expresii englezești automate și clișeice care și-au pierdut sensul. Termenii ricoșează din creier, chiar dacă traducerea e cunoscută. Articulând în română, fără scurtături cu inserții englezești, îmi simt creierul că face flotarea completă și corectă. Că cuvintele au putere și că gândurile se reorganizează eficient. Simt că gândesc ce vorbesc, fiindcă o fac. Spre deosebire de engleză, după care uneori mă ascund. Fiindcă nu o iau în serios decât când vorbesc cu un englez sau cu cineva care nu vorbește română. Iar creierul procesează asta la fel de superficial, fiindcă știe că nu gândesc în engleză, ci în română. La fel se întâmplă când scriu și vorbesc integral în engleză. Implicit, gândesc în engleză, iar limbajul diferit presupune un exercițiu diferit de gândire. Nu-i filozofie. Cred că se întâmplă la fel la toată lumea, conștient sau nu.

La serviciu nu o să se schimbe complet. Nici nu mă aștept. Aș chiar încurca dacă aș folosi într-o ședință cuvinte românești pentru noțiuni specifice corporației, care nu a fost inventată în România, la fel ca tool-urile folosite. În rest însă, sunt determinat să vorbesc cât mai des și cât mai complet în limba română atunci când vorbesc cu români. Eram un pic mai articulat în clasa a 8-a.

Revin, deci, cu rugămintea de pe Facebook: vă rog, plesniți-mă când vedeți că am challenge-uri cu asta.