Am momente în timpul anului în care simt cu adevărat fascinația față de natură și explorare. De obicei, primăvara și toamna. Nu-i așa cum crede lumea, că toată ziua-s pe munte sau cu bicicleta. Îmi place ceva de fiecare dată când o fac, da-s rare momentele în care abia aștept și în care mă simt realmente bucuros și energizat de experiență.
De Paște am avut o astfel de fază. Am ajuns la Zalău, adică acasă, unde nu merg decât dacă-i nevoie sau dacă e Paște/Crăciun, ca să nu rămân complet singur în Cluj. Aveam o stare melancolică. De obicei, atunci observ mai profund anumite lucruri, și bune și rele. De când am ajuns acolo, am remarcat Meseșul și mi-am dat seama că nu m-am uitat niciodată la el ca și atunci, deși a fost parte din copilăria mea și îl vedeam chiar și de pe balconul blocului. Îl vedeam, în sfârșit, ca pe un munte și mă plimbam cu ochii pe creasta lui dintr-o parte în alta, pe tot câmpul vizual. Era vreme semi-noroasă cu cer gri-albăstrui iar contrastul cu pădurea verde-crud mă fascina.
Într-una din zile, am luat mașina familiei și m-am dus impulsiv către Pria, ca să văd Măgura Priei, cel mai înalt vârf al Meseșului. Nu fusesem niciodată în zonă. Intenția mea era să ajung în sat și să mă uit la ea de acolo. Era ploios. Eram în haine de stradă. Mai condusesem de Crăciun, iar până atunci n-o mai făcusem de mulți ani. Povestea, cu cuvintele de atunci, e următoarea:
“După o ceartă familială ca de sfintele sărbători, singurele care mă și găsesc prin Zalău, am pus mâna pe Golf-ul casei cu gândul de-a ajunge în Pria și să mă uit de jos la Măgura Priei, care am aflat ieri că e cel mai înalt vârf al Munților Meseș, singurii din zonă: 996m.
Drumul a fost frumos, verdele mai viu ca niciodată, niciun motiv să-i dau mai mult de a treia.
Ajuns în sat, un cioban îmi indică Măgura. Eu mă uitam în stânga ei la vârful care părea mai înalt.
Conduc mai departe pe un drum dubaș și ajung pe-un câmp splendid. Se vedea parte din Vlădeasa și mult mult verde cu nori în culori de ploaie. N-am înțeles de ce ar merge cineva până-n Toscana ca să vadă dealurile ălea slute și aride.
Urc mai sus, las mașina, mai țin un pic drumul forestier la pas, apoi o iau în blugi și ghete de stradă în patru labe vertical în sus. Mă fascinează priveliștea, cu atât mai mult cu cât nu mă așteptam să găsesc ceva atât de frumos aici. În Sălaj. Acasă. De care mă simt divorțat din 2005, iar înainte n-am avut ocazia s-o cunosc.
Sus, la aproximativ 996m, căci nu știu dacă am dat de vârful propriu-zis, era ceață densă. Numa’ lupi mai lipseau. Ploaia putea izbucni oricând. Spre Sălaj se vedea puțin din satele de jos (păreau foarte jos), iar în cealaltă parte erau niște vârfuri sălbatice pline de vegetație, cu forme misterioase într-un mod fain, ca pe-o insulă, iar în depărtare se vedeau bucăți din Masivul Vlădeasa (că altceva nu putea fi așa mare) în ceață și nori groși.
Pe scurt, m-ar interesa tururi ghidate prin Munții Meseșului, dacă știți vreun ghid.
Iar în final, cred că mi-e tot mai clar ce vreau să mă fac când cresc mare.”
În ziua următoare, în drum spre Cluj, am făcut un ocol cu Alex și cu Jimny-ul lui pe acolo și am mai făcut o dată tura.
În acea fază de fascinație, am început să caut mai multe lucruri despre Meseș după ce am ajuns la Cluj. Așa l-am găsit, pe YouTube, pe Călin Mihai. După un singur clip în care-l vedeam privind în jur și vorbind singur cu o fascinație similară cu a mea când mă simt copleșit de ceva frumos, am zis că-i musai să-l găsesc, că n-am mai văzut oameni în care să mă regăsesc așa tare pe latura asta. Iar după ce l-am găsit, am dat și de publicația lui, Sălajul Pur Și Simplu.
Sălajul Pur Și Simplu e o publicație care reflectă exact ce zice titlul. Călin are un mod pur și lipsit de ego de a vedea și descrie frumusețea din aproape toate lucrurile și locurile la care aproape nimeni nu se uită atent. Sălajul, obiectiv, nu e cel mai atractiv județ, din punct de vedere al obiectivelor spectaculoase. Subiectiv, însă, poate fi. La fel ca multe alte locuri. Și asta-i fain la modul lui Călin de a-ți deschide ochii. Probabil oriunde l-ai pune pe planeta asta, ar explora și descoperi ce-i frumos și pur la locul ăla și ar transmite asta mai departe. Un amic clujean pe care l-am cunoscut în vârful Vlădesei mi-a povestit atunci că de când îl urmărește, îi vine să viziteze Sălajul, lucru care nu i-ar fi trecut prin minte înainte. La fel cum, probabil, nici mie.
Acum, că urmăresc publicația de câteva luni, pot să confirm că misiunea e 100% împlinită:
“Publicația Sălajul pur și simplu a apărut pentru că am crezut, sincer, că se poate face și un altfel de jurnalism. Un jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta, doar de dragul ratingului ori al traficului.
Am zis că mai bine să promovăm frumosul ori să încercăm să descrețim frunțile celor care ne citesc, ba, mai mult, să-i atragem să facă parte și ei din proiectul ăsta în care noi, cei direct implicați, am pus mult suflet.
Am respins afilierea politică (sau de oricare fel ar fi), care ar putea să ne îngrădească libertatea de exprimare. Iar asta doar pentru că vrem să păstrăm publicația așa cum e: liberă.”
Vă recomand să urmăriți pagina de Facebook, unde apar publicate articolele. Sau direct site-ul, salajulpursisimplu.ro. Pentru cei din Zalău, există și ziarul tipărit.
Am remarcat de curând că există și o rubrică de donații pentru a susține publicația: http://www.salajulpursisimplu.ro/sustine-ne/
Eu am făcut-o și sper să reușesc s-o mai fac. Mie, personal, îmi aduce genul de valoare de care mă plâng des că nu prea mai găsesc. Vreau să fac tot ce pot ca să încurajez oamenii și inițiativele de genul ăsta să continue să facă lumea, așa cum vreau eu s-o văd, mai bună.
Pagina lui Joldoș 