I-am scris un poem aspiratorului meu

Mă rog, o scrisoare din patru strofe cu câte patru versuri care rimează. Pe care n-o s-o citiți aici. Nu încă, cel puțin. Îl cheamă Gore, apropo. De la Gorenje. Prieten bun cu Toshi.

Acum o lună, m-am înscris la un atelier săptămânal de trei luni numit ConVersații, care presupune “exprimare autentică prin spoken word poetry”. Nu i-am găsit un echivalent convingător în română la spoken word poetry. De când am scris articolul anterior, conștientizez și mai mult cât de stricat și infantil vorbim majoritatea din bula mea și încerc mai conștient să vorbesc coerent, cât pot, în română. Nu din motive patriotice, dar cred că știți asta deja.

M-am înscris la ConVersații din mai multe motive.

  1. Am văzut asta la Adela, pe care am adăugat-o la Friends cu japca pe la începutul anului doar fiindcă îmi părea interesantă. N-am vorbit niciodată, dar simțul meu de păianjen a simțit furnicături.
  2. Anul ăsta am avut o perioadă în care m-am uitat mult la rap battles românești și mi s-a părut și mai fascinant decât înainte. Mâ gândeam ce mult mi-ar plăcea să am abilitatea să scuip ghidușii personalizate care rimează. Că-n rest, fără rimă, mă descurc de cele mai multe ori.
  3. Am văzut anunțul și am simțit și anxietate și entuziasm.
    Știind că m-am sălbăticit din punct de vedere social, și că nici n-am prea ieșit din zona de confort din punctul ăsta de vedere anul ăsta, și că nici nu simt că-mi petrec săptămâna cu prea mult sens, mi-am zis să mă înscriu atât de repede încât să nu apuc să mă răzgândesc până finalizez formularul. Iar cum valorile personale mi-s un pic mai clare de când le-am pus pe foaie, eram sigur că dacă mă înscriu n-o să ling unde am scuipat. Adică o să merg și o să mă țin. Fiindcă vreau să fiu un om de care se poate depinde.

Ajuns acolo, m-am relaxat destul de repede. A ajutat că erau și câteva fețe familiare.

Una era a Adelei mai sus menționată, cu care acum vorbeam: “Datorită ție îs aici. Sau din cauza ta. Om vedea.” Alta, a unei Diane, cu care ne-am aruncat priviri de genul “Și tu ești din Zalău, așa-i?”. Iar ultima, a Patriciei, iubirea vieții mele de la 18 ani, căreia-i amintesc periodic și aleatoriu că mi-o rupt inima, atunci pură, în bucăți. Acum putem râde de asta. Mai ales ea. 🙂

Ce-mi place acolo, în grupul ăla, la fel ca-n drumețiile de grup cu Active Weekends, e că-s printre genul meu de oameni normali. E o combinație faină între entuziasm și liniște. Nu prea vrea nimeni să pară ce nu-i. Nu-i zgomot în plus. Nici fonic, nici vizual. Mă simt bine și în siguranță.

Mi-o luat un atelier întreg să-mi dau seama că atunci când cele două Marii care ne coordonează ne roagă să scriem tot ce ne trece prin minte când vedem un cuvânt dat, sau o imagine, sau un video pe care-l vizualizăm împreună, ar fi fain să fie în versuri. Adică rime. Nu idei împrăștiate, suprapuse, cu liniuțe, așa cum le notam eu de parcă eram la un seminar despre strunguri.

După prima sesiune, în timp ce mergeam pe jos acasă, pe ultimii doi kilometri, mi-am zis: “Bă, suntem numa’ noi doi. Nu ne aude și nu ne vede nimeni. Nu avem presiunea timpului. Nu există nicio așteptare. Hai să încercăm să rimăm, ce dracu?”. Și, spre surprinderea mea, am debitat un turbo-Luceafăr mergând spre casă, formulat din mers pe baza a ce vedeam în jur, a amintirilor provocate, a stării emoționale de fundal și a tot felul de idei forțate numa’ ca să rimeze. Mi-o dat încredere.

De ce mi-am dat seama după atelierele de până acum e că, atunci când apare presiunea, inhibiția sau lipsa de inspirație de a scrie ceva contratimp și apoi de a citi ce-am scris cu voce tare, fac apel la umor. Mi-e la îndemână. Exercițiu la scris am. Și aparent, la fel ca în drumul spre casă, pot abera destul cu condiția să reușesc să încep. Și iese fain, autentic și personal. Că asta fac de multe ori și pe viu, în viața reală. Dar, așa cum mi-a ieșit doar o dată, mi-ar plăcea să pot să ajung mai ușor la partea vulnerabilă și la temele personale serioase pe care mi-ar plăcea să le explorez pentru mine. O să ajung și acolo. Încă mă bucur că nu mă blochez când e nevoie să rimez. Mă așteptam să-mi fie mult mai dificil.

Deci, dacă o să citiți povești în versuri aici în viitor, acum stiți cum a început.

Gore și Toshi. Cluj, Mărăști, 2013.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s