19 Decembrie 2010

Acum 9 ani am scris unul dintre cele mai bune, vulnerabile și personale articole despre mine. Surclasat probabil doar de retrospectiva lui 2018. Îl recitesc uneori. Mai ales când mă simt ipocrit, blocat și deconectat de mine.

Cu cuvintele și punctuația de atunci:

“There is something about yourself that you don’t know. Something that you will deny even exists, until it’s too late to do anything about it. It’s the only reason you get up in the morning. The only reason you suffer the shitty boss, the blood, the sweat and the tears. This is because you want people to know how good, attractive, generous, funny, wild and clever you really are. Fear or revere me, but please, think I’m special. We share an addiction. We’re approval junkies. We’re all in it for the slap on the back and the gold watch. The hip-hip-hoo-fuckin’ rah. Look at the clever boy with the badge, polishing his trophy. Shine on you crazy diamond, because we’re just monkeys wrapped in suits, begging for the approval of others.”

Am revazut recent “Revolver” si mi-am dat seama de fapt cat de mult ma descrie replica. Cu toate ca nu a trecut deloc neobservata nici prima oara.
Ca sa fac legatura:
Cred ca nu mi-am dorit niciodata ceva mai mult decat o relatie functionala. Era “telul” suprem, singurul lucru care m-ar fi putut face sa ma simt cu adevarat implinit.
Asta era pe la 12-14 ani si nu pot sa zic ca s-a schimbat fundamental.
Eram foarte nelinistit in sinea mea inca din acea perioada. Lucrurile, contrar asteptarilor mele de-atunci, n-au facut decat sa se agraveze in 10 ani.

Deasemenea, contrar asteptarilor mele de-atunci, intre timp am reusit sa atrag si sa ajung intr-o relatie cu aproape oricine mi-a placut.
Problema a fost si este in a pastra relatia respectiva. De-a nu o sabota cu amalgamul meu letal de frici si nesigurante, nejustificate – imi sopteste partea rationala, muribunda.
Inca dinainte de-a avea echilibru pe doua roti, imi doream mult un mountain bike, in ideea ca o sa ajung sa fac tot felu’ de acrobatii si lucruri inspaimantatoare.
Am ajuns sa fac asta si pot sa zic ca a fost si, in ciuda absentei indelungate, este pasiunea vietii mele. In masura in care pot sa fiu pasionat de ceva.
Motivul initial era insa ca vroiam sa fiu deosebit. Sa pot sa fiu observat si sa pot sa fiu considerat o persoana deosebita. Nu aveam prea multa stima de sine nici in clasa a 4-a, deci bineinteles, vroiam sa pot sa arat deosebit in ochii fetei pe care o placeam.
Ani buni mai tarziu, cred ca acelasi lucru s-a intamplat si cu fotografia, cel putin din momentul in care am inceput sa-mi public pozele (insist pe cuvantul poze, si nu fotografii).
Motivul pentru care am inceput sa pozez mai mult e firea mea nostalgica si regretul apasator ca nu am avut un aparat foto decat foarte tarziu, deci nici macar nu stiu cum aratam in perioada in care sufeream cele mai multe schimbari, nici eu nici locurile sau lucrurile care atunci mi-erau dragi. Sau pe care le consideram importante. Asa ca, punand mana pe primul aparat digital, am inceput sa declansez in prostie. Iar de la un punct am inceput sa ma uit mai atent prin ecran.
Insa aveam nevoie de atentie, de consideratie… de a fi observat prin prisma faptului ca fac ceva ce unii, oamenii pe care eu ii consider speciali si nu numai, considera deosebit… implicit de a fi considerat un om, o persoana deosebita. So I made myself public.
O sa ajung si la o concluzie.
Niciodata nu am stiut ce vreau sa fac cu viata mea. N-aveam nici cea mai mica idee sau cel mai indepartat vis. Nimic. Vroiam sa fiu fericit. Insa, din cele mai vechi timpuri si pana azi, nu am reusit sa vad fericirea/implinirea decat in a iubi si a fi iubit (cuvinte mari, la ce caracter de cacat am ajuns sa am in prezent).
Acesta a fost motorul meu, insa au aparut multe turbulente pe parcurs datorita labilitatii mele psihice. Am avut o adolescenta chinuitoare, in cea mai mare parte datorita mie si naturii mele native. Eram in liceu, moment in care, vrei-nu-vrei, te mai gandesti si la viitorul profesional. Multi o fac, oricum. Preocuparea mea principala era sa ajung la pace cu mine, sa-mi gasesc un echilibru interior, sa scap de depresie, pentru ca apoi sa pot sa am o relatie/relatii implinita(e) iar apoi cu siguranta voi sti si ce vreau sa fac in rest si carui scop/profesii sa-mi dedic eforturile… si atuurile. Fiindca uneori mi se pare ca as avea cateva, desi nu pot s-o dovedesc empiric.
Revenind in prezent, sunt pe punctul de a termina masterul, sunt inca neangajat, am 24 de ani si am practic aceleasi probleme pe care le aveam si la 14 ani.
Ati putea fi ispititi sa credeti ca e una din crizele declansate de lipsa unui loc de munca. Sincer, ma straduiesc sa-mi gasesc unul, fiindca e pasul urmator, firesc. Asa cum era liceul dupa generala si facultatea dupa liceu. Chiar nu imi pasa si nu ma ingrijoreaza.
Ceea ce-i rau!
Cariera? Odios cuvant… Insa datorita presiunilor sociale, ma vad in stare sa-mi construiesc una. In mod mecanic insa. De ce mi-as dori-o cu adevarat? Intr-una dintre multiplele discutii interesante din “Before Sunrise”, tipa zicea la un moment dat: “Isn’t everything we do in life a way to be loved a little more?”
Nu gasesc motivatia, nici macar financiara.
As avea nevoie de bani doar ca sa ma intretin, sa-mi cumpar o bicicleta-doua, aparatura foto care sa ma multumeasca si pentru calatorii in care sa pot sa ma bucur de ele in acele putine zile libere din an (imi inchipui ca-n rest iti cam piere apetitu’ cand ajungi doar noaptea acasa de la birou). Nu m-ar deranja sa conduc un Porsche 911 Turbo, dar nu-mi doresc sa detin unul.
Vad prea putine imbunatatiri pe care mi le-ar aduce o cariera, fie ea si banoasa. Si, din principiu, n-as face-o doar ca sa demonstrez ca pot.

Mergand mai departe, dat fiind ca pasiunile mele au si o jumatate de motivatie mai putin “corecta” si dat fiind ca sunt cu adevarat deprimat in acest moment, deci judecata mi-e si mai intunecata decat de obicei, simt ca nu merita sa ma straduiesc nici pentru acea bicicleta sau pentru acel aparat, fiindca nu le mai simt atat de necesare si nu mai pot sa le traiesc la fel de intens stiind ca pot sa impresionez si pot sa atrag pe cineva, insa nu sunt in stare sa pastrez o relatie si sa pot sa ma bucur de ea, in loc sa ma inspaimante si sa-mi declanseze cele mai negre ganduri si trairi. Mi-e greu sa ma bucur de orice de unul singur… (exceptand portiile uriase de cartofi prajiti)
Ma aflu de mult in acest impas. Sau e deriva?
In masura in care mi-o doresc, nu pot sa-mi vad viata si nu pot sa ma gandesc la viitor pana cand nu ajung la un nivel de sanatate mintala acceptabil. Fiindca, neputincioasa si, dupa cum tin sa intaresc, muribunda, partea rationala ma lasa sa vad ca mintea mea bolnava si greu de controlat m-a adus in stadiul de epava emotionala. Si nu numai.
Dupa ce am ajuns in Cluj, la facultate, mi-am cautat cu mult interes un psihoterapeut. Am facut cateva luni de psihoterapie din care nu-mi amintesc aproape nimic dupa care am renuntat. Am luat si tratament medicamentos intr-o vreme.
Am reusit totusi sa-mi construiesc o strategie pe care vreau s-o urmez, insa coincide, culmea, cu multe inconveniente de natura financiara.
Deci, momentan, principalul motiv pentru care imi doresc un job e ca sa am bani sa pot sa imi permit un psihoterapeut bun si tot ce tine de sanatatea mea mintala. Singur nu reusesc. E singurul domeniu in care pot sa afirm ca am experienta. Care poate fi impartasita, dar nu cred ca ar fi sanatos pentru nimeni.
Ca sa fiu totusi cu adevarat performant intr-un job pe care as putea sa mi-l doresc, care in eventualitatea in care ajung la normalitate sa fie o parte satisfacatoare si integranta a vietii mele, ca sa pot sa-mi folosesc intregul potential de care sustin ca dispun (in interviuri si testele de personalitate atat de usor de “pacalit”…), trebuie ca intai sa trec printr-un proces de vindecare. Sunt fortat sa fac lucrurile invers, gresit. Ar fi trebuit sa fiu bine pana acum incat sa pot sa-mi incep “viata” (inca e ambiguu…) cu dreptul. La fel ca toti ceilalti. Majoritatea, oricum.
Ieri am fost la o prelegere, in cadrul Saptamanii Sanatatii Mintale pe tema: “Tratamentul afectiunilor psihice: psiholog si/sau psihiatru”.
As fi ajuns la timp daca stiam unde-i blestemata de Facultate de Teologie Ortodoxa, daca cei ce fac afisele ar face diferenta intre strada si piata Avram Iancu si daca n-as fi dat peste atatia oameni cu tot atatea pareri despre unde ar fi facultatea de fapt. Ajuns totusi la finalul discutiei, am reusit sa storc raspunsurile de care aveam nevoie iar din ianuarie o sa incep cu tot tacamul. As fi inceput de azi, dar din pacate lumea e in vacanta. O sa mananc mai putin, insa trebuie sa fac sa merite.
Nu stiu cui, din cati au auzit piesa, nu-i place “Hate Me” de la Blue October.
Versurile pieselor mi-au atras atentia insa abia prin primavara. M-am regasit in ele. Mai mult decat m-am regasit in orice altceva, oricum. Lucru care m-a bucurat, fiindca, desi discut intim cu multa lume, mai cu seama multa lume cu mine, nu am reusit niciodata sa identific ceva care sa semene cu framantarile mele. Atunci am cautat mai multe despre solist. Se lupta de mult cu tulburarea bipolara. Tot atunci am inteles si ordinea si titlurile albumelor:

— The Answers
— Consent to Treatment
— Foiled
— Approaching Normal
E o recomandare. An insight to someone’s troubled mind. Might help you understand people around you in similar situations.
Me included.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s