Mai mult

Mark Manson, autorul cărții The Subtle Art Of Not Giving A Fuck, pe care profit de ocazie s-o re-recomand, vorbea în carte și în articolul ăsta despre The Disease of More. Nevoia bolnăvicioasă de “mai mult”.

Până și firma la care lucrez are o pastilă pe care-o vâră peste tot pe unde încape, numită “Be More”. O detestam dinainte de-a apărea cartea. Apoi am înțeles mai bine și de ce. M-am chiar gândit, mai mult în glumă, să fac o contracampanie: “Be Less”.

Am ajuns azi acasă de la birou și sală pe la 21:30, după o zi de lucru destul de încărcată, atât ca volum cât și emoțional. Simțeam că mai am energie. Ajuns la parterul blocului, voiam să apăs butonul liftului ca să ajung la șase. Mă cuprinde vinovăția și o voce interioară îmi șoptește: “Mai avem un strop de energie. Hai să urcăm pe scări.” Noroc că am fost pe fază și i-am șoptit înapoi: “Suge-o. Luăm liftul!”

Dimineața când ajung la birou, de fiecare dată urc cele șapte etaje pe scări. Așa mi-am propus și mi se pare un obicei bun, mai ales ca fumător. Așa am făcut și azi. Pe lângă asta, am făcut 8,000 de pași doar deplasându-mă, fără vreo ieșire din rutina zilnică a unei zile de birou. Am avut o zi în care am rezolvat probleme și am planificat niște schimbări care sper să ne facă munca mai eficientă ca și echipă de acum înainte. Am avut două meeting-uri în care mi-am pierdut cumpătul și m-am manifestat verbal nu tocmai cuviincios. Am trimis mail-urile necesare pentru clarificarea unor cerințe. Am scris user stories. Am chase-uit pe toată lumea care putea fi chase-uită. Am avut un antrenament solicitant la sală. Mi-am satisfăcut mini-checklist-ul de cumpărături. Am făcut multe.

Și totuși, ajuns în fața liftului, la 21:30, după 13 ore de când plecasem de-acasă, aveam sentimentul de vinovăție că dacă nu pic de pe picioare nu am făcut destul. Atât de anormal a ajuns să mi se pară să mai am energie la finalul zilei. Sau să nu fiu terminat. Ca nu cumva să fiu un ratat lipsit de un succes care nu-i definit de mine. Un mascul Beta.

După ce am luat liftul, am intrat la duș și m-am bucurat că, undeva în timpul anului, am ales să fac duș rece doar dimineața, iar seara să-mi las un răgaz și să-mi ofer un pic de considerație. Să nu mă chinui chiar până mă pun în pat. Înainte, dacă făceam 3 dușuri pe zi, toate trebuiau să se termine cu apă rece. În Februarie, am fost cu bicicleta până la Tarnița și înapoi. Se anunța o zi călduță. Am subestimat vântul și zona. M-am întors cam hipotermic. Și până și dușul ăla blestemat de după s-o încheiat cu apă rece ca gheața. Nici nu mă mir că uneori mă urăsc și-mi vine să-mi fut o mamă de bătaie. Și ce-i mai rău îi că, fiind necruțător cu mine, așa-s și cu alții.

De multe ori, mai ales când am episoade depresive, tind să mă compar cu alții mai mult decât de obicei. Și, evident, nu aleg să mă uit la toată lumea. Îi aleg pe cei considerați de succes de societate. Și ajung să mă simt ca un ratat fiindcă eu nu-s, de exemplu, antreprenor. Și mă gândesc că toate femeile frumoase pe care mi le doresc o să-i aleagă pe ei. Iar mie îmi place atenția, afecțiunea și momentele de pasiune cu femei frumoase. Și mă conving pe mine însumi că ele îi vor alege pe ei, fiindcă ăsta pare a fi tiparul. Și uit cine îs eu, chiar și în mica măsură în care știu. Și mă blochez. Și nu fac nimic. Și mă întristez. Și mă prăbușesc. Și, mai ales, uit că de fiecare dată când m-a plăcut o femeie frumoasă, m-a plăcut pentru cine eram. Iar coincidența a făcut că eram foarte confortabil și încrezător cu cine eram în acele momente. Și era ok. Cel puțin, până când ajungeam să mă împușc în picior.

Am avut mereu nevoie de atenție și afecțiune. Nu cred c-am primit-o suficient acasă în anii în care conta. Și deși am simțit de mic copil că-s ușor neintegrat, o parte din mine refuza conformitatea, la fel ca și acum. Nu simțeam că pot să renunț la mine și să mă prostituez pentru a fi acceptat pentru ceva ce nu-s. Deși am făcut-o intermitent. Voiam să fiu plăcut pentru cine eram. Evident, aveam și resentimente față de lume și felul în care o percepeam. Încă le am, uneori.

În ciuda unor conflicte interioare, acțiunile mele au grăit în concordanță cu valorile mele, nu cu ale societății. De exemplu, am ales să-mi scot credit pentru a-mi cumpăra bicicletă înainte de a-mi scoate credit ca să-mi cumpăr mașină. De banii pe care i-am plătit pe mașină puteam să-mi cumpăr ceva mai “țipător” și care să fie un simbol de statut social, dar am ales funcționalitatea și alinierea la nevoile mele de la o mașină. Mă îmbrac ca și când vindeam șuruburi la Dedeman, dar sunt dispus să dau bani mulți pe haine de munte sau echipament pentru bicicletă. Și altele.

Dar uneori uit cine sunt. Mai ales când am nevoi care cred că vor fi satisfăcute din exterior. Și atunci vreau “mai mult”. Și nu-i niciun bai când vreau mai mult pentru mine, într-un aspect care contează pentru mine cu adevărat. Îi bai când vreau mai mult doar ca să obțin iubirea și validarea asociată acelui “mai mult”. Iar asta-i o iluzie.

Și am nevoie să mi se reamintească. Să îmi reamintesc. Zicea Alain de Botton că cea mai bună chestie pe care a făcut-o biserica a fost să conștientizeze că oamenii îs tembeli și uită repede, așa că a introdus calendarele, slujbele săptămânale etc.

Mie, personal, mi-e greu să-mi dau seama când intru în bucla asta. Și, după ce-mi dau seama, mi-e greu să ies. De aia-mi place să ies din oraș și să mă plimb pe munte, pe lângă faptul că-i frumos și, spre deosebire de sală, simt că fac mișcarea aia cu scop, folos și plăcere. Îmi place fiindcă ies din oraș. Din societate. Din zgomot. Din nebunia asta a aproape fiecăruia de a fi și de a avea “mai mult”, fără să se întrebe “de ce?”.

Iar când sunt prins în acea buclă, oricât fac, oricât citesc, oricâte podcast-uri înțelepte ascult, oricâte obiective îmi îndeplinesc, oricâte lucruri de pe checklist-urile infinite bifez, aproape mereu ajung să mă întreb: “Oare fac ceva greșit cu viața mea, în afară de faptul că îmi evit cu succes familia cu care nu știu cum să mă împac?”