Legat de despărțirea de Facebook

Am zis pe Facebook la mijlocul lui Noiembrie că am hotărât că cel târziu până la 1 Ianuarie 2020 îmi voi dezactiva contul de Facebook. Am vorbit serios. Și-i bine că am făcut-o. Fiindcă de atunci m-am gândit serios și constant la asta și știu destul de bine de ce nu pot să o fac acum. Mai exact, de ce nu vreau. Că de putut, îi simplu: apeși un buton.

În primul rând, nu am o viață personală și socială atât de solidă pe cum mi-aș dori în lumea reală încât să pot să mă izolez și mai tare. Dar știu că mi-o doresc și încerc s-o construiesc de ceva vreme.

În al doilea rând, am nevoie de o scenă. Sunt un om creativ și n-are niciun farmec să creez doar pentru mine. Parte din bucuria darului pe care-l am e să-l împart cu alții. Dacă coc o glumă care mi se pare bună, vreau s-o împărtășesc cu toată lumea. Dacă fac o poză care-mi place, vreau s-o arăt la toată lumea. Dacă am găsit o soluție la o problemă care-mi futea tot fengșuiu’, vreau s-o distribui la toată lumea.

În al treilea rând, care are ramificații în primele două, am nevoie de recunoaștere, apreciere și validare. Să arunce piatra primul cel ce nu folosește Facebook-ul deloc pentru asta. Și apoi să-mi sugă șireturile de ipocrit.

În al patrulea rând, e partea netoxică a Facebook-ului fără de care nu știu acum cum m-aș descurca, neavând încă genul de oameni pe care mi-i doresc fizic în viața mea și cu care să fac lucrurile care-mi plac. Event-uri de mers pe munte de care altfel n-aș afla, informații legate de politică (pe care am învățat-o în proporție de 90% pe Facebook) și alte câteva.

În al cincilea rând, îmi place să împărtășesc și să găsesc idei originale, cărți, muzică, filme, sfaturi concrete la lucruri practice la care nu mă pricep, etc.

În seara sfintei postări, povestisem neplanificat o oră la telefon cu fostul coleg de facultate și prieten Pășcuță, care cu toate că era inactiv pe Facebook chiar și când era prezent cu contul acolo, de peste un an a renunțat complet. Felul în care s-a desfășurat conversația m-a făcut să mă gândesc la unele aspecte altfel decât până atunci.

Nu m-am gândit că dacă renunț la prezența pe Facebook, prezență cauzată de lipsa vieții reale pe care mi-o doresc, s-ar putea să mă chiar impulsioneze să mi-o creez și să fiu mai prezent în ea.

Nu m-am gândit că în momentul în care am avut o relație faină cu cineva nu mi-o trebuit Facebook.

Nu m-am gândit că una dintre puținele binecuvântări de-a mă fi născut în anul Cernobîl e faptul că am prins și viața dinaintea exploziei social media și ce bine era să pot să mă concentrez și să fiu prezent în ceea ce făceam în lumea celor vii.

Nu m-am gândit la cât de fain o fost în Taizé, când mergeam pentru două săptămâni în afara țării, fără semnal la telefon și fără internet.

Nu m-am gândit la câtă confuzie îmi aduce aglomerarea informației pe care mă zbat s-o filtrez și s-o gândesc critic, fără să mă gândesc dacă chiar am nevoie de ea în primul rând.

Nu m-am gândit la costuri vs. beneficii.

Nu m-am gândit la multe.

Pe de o parte, îs mândru de mine. Deși m-am folosit cu succes de social media ca unealtă, ca oportunitate de exprimare și comunicare ca introvertit și ca să-mi creez o identitate digitală, am făcut-o cât de aproape am putut de sinele real. Nu mereu, dar mai mult decât mai puțin. Sunt probabil singurul din lista mea care postează asumat și bune și rele. A cărui viață nu-i o petrecere continuă.

Pe de altă parte, sunt la fel de dependent de Facebook ca și de fumat, iar dependența e cât se poate de reală. Și la fel ca și cu implementarea oricărui obicei nou, e nevoie să identific beneficiile obiceiului vechi (nevoile de obicei inconștiente pe care le împlinește), iar apoi să construiesc o nouă autostradă neuronală care să fie competitivă cu cea veche. Momentan, e o cărăruie timidă.

Ce-am făcut între timp, mai exact:

• Am dat Unfriend oricui mi se părea irelevant ca și contact sau ca și conținut postat, cu excepția câtorva persoane pe care le urmăresc doar ca să nu trăiesc într-un echo chamber (bulă) și să nu pierd contactul cu realitatea (PSDiști, feministe extremiste, etc.).
  
• Am dat Unlike tuturor paginilor cu conținut mai mult irelevant decât relevant, văzând istoric că nu pierd nimic important.

Adică încerc să folosesc Facebook-ul un pic mai bine, să elimin tot ce nu-i neapărat necesar și să am un newsfeed cât mai curat. Sunt lucruri pe care le-am respins din start, cum ar fi blestematele de Stories.

În rest, îs mai puțin obsedat să am albume foto pe Facebook de pe oriunde merg și mă bucur că de Revelion, în timp ce eram în drumeții prin munți, puteam să mă uit în jur fără să supra-pozez și postez, în timp ce majoritatea oamenilor de lângă mine au fost non-stop cu nasurile-n ecrane. Așa cum eram și eu până nu foarte demult. Mi s-o părut trist să-i văd și am empatizat cu slăbiciunea lor, fiindcă o recunoșteam în mine. Mi s-a părut enervant, fiindcă același lucru mă enerva și la mine. M-a făcut să fiu mai conștient și mai puțin tentat să continui așa. Cu toate astea, îmi plac în continuare pozele iar în telefon mi-s bine organizate în albume pe care le gestionez atent. Așa cum făceam și pe vremea când pozam cu aparatul. E povestea mea. Cronica vieții mele, pentru mine. Răsfoiesc albumele ălea ocazional.

La un moment dat, voi fi pregătit și voi pleca de tot.

Dar acum nu-s. Și mi-e clar de ce.