Fata cu chitara

Era o duminică din ianuarie, cel mai probabil 12. Ziua începuse cu un pic de soare și a devenit cețoasă, umedă și friguroasă după-masă, când în sfârșit m-am hotărât să ies din casă la o plimbare urbană cu bicicleta. Sunt zile în care îmi plac bicicletele mai mult decât oamenii. Sunt bucuria și refugiul meu. Nu era o zi prea bună din punct de vedere emoțional.

Într-un final, am înghețat și renunțat și îmi împingeam bicicleta la pas pe pavajul din zona Pieței Muzeului. Zona era aproape pustie. Oamenii păreau la adăpost, unde mă îndreptam și eu. La un moment dat, aud sunete de chitară și o voce care în contextul ăla mi se părea magică. Era o tipă care cânta ceva ce în mintea mea semăna cu The Cranberries, dar eram sigur că e altceva. Voiam să stau acolo, s-o ascult cântând, s-o întreb ce piesă era după ce încheia și să-i ascult povestea. Aveam niște bani în buzunarul din mâneca gecii. Mereu îmi iau câțiva din portofel când ies cu bicicleta, ca să-mi pot lua un sandwich dacă mă apucă foamea. Voiam să i-i las ei pe toți. Momentul ăla mi-a făcut ziua infinit mai bună. Dintr-un cumul de motive, mi-a fost jenă, deși știam că-i irațional. Era și frumoasă. Genul meu de frumoasă. Nu m-am oprit. Dar am surâs aproape involuntar în treacăt. Mi-a zâmbit și ea în timp ce cânta în continuare. Am regretat cu fiecare pas și fiecare privire înapoi că nu am avut curajul să mă opresc. Speram s-o mai văd și s-o mai aud. Ajuns acasă, am ascultat The Cranberries și mi-am reamintit ce bine îmi masează sufletul muzica bună, reală, de care mă plâng des că pare să dispară.

Aproximativ o lună mai târziu, sâmbătă seara, 1 februarie, mă duc în Hardward Pub unde mă invitase Cristi, un amic de la ConVersații, la un Jam Session. Urma să cânte și el, voce. Văd o tipă în public a cărei față mă izbește cu familiaritate, dar nu o găsesc nicăieri pe harta amintirilor.

Două săptămâni de la acea sâmbătă, văd o față la Friend Suggestions care seamănă izbitor cu fața de mai sus. Nu sunt 100% sigur că e aceeași, dar apăs butonul oricum. Câteva ore mai târziu, îmi trece prin minte să-i răsfoiesc wall-ul. Misterioasa față familiară cântă. Și o face atât de frumos… Iar piesele pe care le postează sunt genul de piese care mă încântă și pe mine. Cele la care primesc de obicei 2-3 like-uri. Dând scroll mai jos, văd o poză cu ea, îmbrăcată simplu, drăguț și călduros, cu zâmbetul pe buze și lumină interioară pe față, pe pavajul din zona Pieței Muzeului…

E ea. Fata cu chitara.