Becule, stai aprins, becule!

5 martie. Anul Domnului 2020. Joi dimineața, dar se simte ca minus luni, din cauza zilei libere de ieri.

Mă trezesc la 8:00 în loc de 7:30. În casă e întunecos, ca afară, unde plouă spurcat. Aprind becul. Becul nu se aprinde. Am regretat instant că am făcut mișto recent de cineva punându-i piesa aia de la Timpuri Noi din 1984 după ce s-o plâns că…

Înainte să continui, cei care nu-mi sunteți prieteni pe Facebook aveți nevoie de puțin context.

Lângă mine locuiește vecina căreia i-am dedicat un articol anterior. Și care, în mod surprinzător, de două luni încoace încă își renovează apartamentul. Faptul că-i toată mobila ei la ușile noastre nu mă deranjează, dar mă întreb în ce superpulamea încă dă găuri?! Mă așteptam să fi rămas fără perete de o lună deja…

Deasupra aveam alți vecini. E ok, s-au mutat. O venit în schimb ceva puști retardați care ascultau o muzică futută etnobotanică de coșmar la maxim în fiecare vineri noaptea, până sâmbătă dimineața. Mie nu mi-o deschis ușa când băteam cu pumnii, dar polițiștilor da. Și de-atunci, măcar vinerea îi ok. Dar acum s-or apucat și ăia de dat găuri. Sper că nu pentru boxe mai mari…

Așadar, mă trezesc buimac dimineață. Ciuciu bec. Ciuciu curent. M-am gândit: “Bă, n-o mai picat curentul de doi ani. E ok. E normal. Probabil de la ploaie. Ceva defecțiune minoră. Sigur se rezolvă. Nu mai gândi ca un Joldoș. Relaxează-te.”

Apoi îmi trece prin minte: “Dar dacă ceva pulă de vecin o trecut cu burghiul prin cabluri?”
Dar îmi aduc atenția la respirație și îmi spun: “Joldoș, fii mai mindful, în pula mea.”

Validez cu Alex prin telefon că mă uit corect la siguranțele din casă și că-s în poziția corectă. Îmi pun frontala pe cap. Mânc în scârbă bolul cu iaurt grecesc și nuci caju. Fumez clasica țigară pe WC. Și țuști la duș, pe lumina ambientală a frontalei plantate pe podea, mângâind perdeaua gri-verzuie a căzii. În cele 40 de secunde de final de duș rece, paranoia joldoșească reușește să pătrundă firewall-ul rațiunii: “Dacă problema-i numai la mine?”

Pasul 1. Ies în prosop pe casa scării și apăs întrerupătorul. Merge lumina. Câcat.
Pasul 2. Prind o vecină pe hol: “Salut. Tu ai curent?” Mângâie fata întrerupătorul. Se pogoară lumina din tavan. Dublu-câcat.
Pasul 3: Mă duc la tabloul din capătul holului. Toate LCD-urile contoarelor de pe palier afișau ceva, doar al meu era mort. Cristoși!

Îmi pică fisa să desfac plicul facturii Electrica culeasă ieri din poștă. Iau numărul de contact și sun la Deranjamente. 3 minute mai târziu, termină robotul pulii de vorbit și ajung la un om. Adică o doamnă. Îi explic problema. Înregistrează sesizarea. Pun o caserolă goală sub iceberg-ul de pe tavanul congelatorului, îmi trag hainele impermeabile pe mine și pornesc neliniștit spre serviciu prin griul umed și îmbietor.

Ajuns de o oră la birou, mă sună un număr de mobil. O altă doamnă, un fel de dispecer al echipei de intervenții. Mă întreabă dacă am verificat ceva siguranțe pe casa scării. I-am zis că era închis tabloul. Ea îmi spune că n-ar trebui. Eu îi spun că nu știu cum ar trebui, că nu m-am mai bătut de problema asta, dar promit că am tras de el și era închis. Ea îmi spune că îmi anulează sesizarea, că-i musai să fiu acasă când trimite echipa de reparații. Eu îi explic politicos că-s la serviciu, așa cum i-am spus și colegei ei care a înregistrat sesizarea, și că vin dacă nu se descurcă oamenii fără, dar să-mi spună când vin. Ea îmi spune că n-are cum să știe și nici nu poate să-mi dea niciun fel de estimare, dar eu musai să fiu acasă, altfel nu poate trimite oamenii. Am clacat. I-am urlat că-mi plătesc mereu facturile la timp și că-s dezamăgit că nu pot beneficia de ajutorul lor în singurul moment în care am nevoie.

Mi-am sunat vecinul cenzor, un domn de 67 de ani cu care mă înțeleg bine. O mers la siguranța de pe casa scării. Nu stătea ridicată. Am mers acasă, prin ploaie. Am făcut împreună tot ce puteam face. Am verificat tot ce se putea verifica. Soluția era în afara mâinilor noastre. Am agreat că-i las cheia, că-i sun iar pe muiști, iar când ei mă sună că-s la locație, îl sun pe el să meargă să-i deschidă în caz că-i nevoie. Am sunat și am refăcut sesizarea, în timp ce mă întorceam iar prin ploaie la birou, plin de noroi până-n cur pe pantalonii negri. La insistențe, mi s-o dat un termen aproximativ de 4 ore.

4 ore mai târziu, îmi pică altă fisă: dacă vin ăia, bat subtil la ușă și nu răspunde nimeni, oare mă sună? Sau zic “Hai Tibi, dă-l în pula mea. Mâncăm și noi un mititel la Moldovan peste drum? Da’ mă, știu că l-am putea suna, sau să vedem măcar ce-i strâcat la tablou’ ăla, da’ ce farmec mai are meseria asta dacă nu fuți ziua cuiva?”

Așa că resun unde am pus sesizarea. Doamna îmi zice că vede că o fost transmisă informația la echipa de intervenție, dar mai multe nu vede și nu poate afla, că-i alt departament cu care nu poate comunica și nici nu mă poate pune pe mine în legătură cu ei. În momente ca ăsta îți dai seama în ce bulă trăiești ca și corporatist.

Deci, așteptarea mea îi ca cel puțin deseară să citesc câteva pagini la lumină de frontală și să mă culc la 9:00, ca bunicii la țară.

Între timp, căutând să ameninț cu alternative, aflu că Electrica au monopol pe distribuție. Totuși, cât costă un hamster și-o roată din aia? Dinam sigur găsesc pe una din bițele ălea futute de care mă tot împiedic pe casa scării când se stinge lumina noaptea între etaje din cauză că cineva cu putere de decizie o reglat temporizatorul ăla blestemat la 20 de secunde!