Problema mea cu sarcasmul

Cred că suntem într-o perioadă în care majoritatea suferim teribil din punct de vedere psihologic. Nu mă refer doar la perioada de izolare cauzată de virus, ci la pierderea tot mai mare a unei conexiuni autentice și profunde cu oamenii din jur, care e vitală în bunăstarea ființei umane. E o nevoie, nu o dorință.

Consider că pentru a avea relații semnificative, împlinitoare, e nevoie să putem fi vulnerabili. E una dintre puținele căi de a ne conecta cu adevărat cu alți oameni. Vulnerabilitatea necesită curaj. O leg mult de autenticitate: a fi tu în varianta onestă, reală, originală vs. a fi o copie (memă) aparent ușor de acceptat și admirat, dar care nu are legătură cu interiorul tău.

Totuși, cât de ușor poate fi să manifești vulnerabilitate atunci când te compari pe social media cu întreg globul pământesc, care afișează doar succes și invulnerabilitate?

Tot mai multe persoane se autointitulează “sarcastice”.

De ce? Fiindcă, aparent, sarcasmul e asociat cu inteligența și implicit cu un statut social ridicat. E o modă. Probabil nimeni nu-și dorește să pară inteligent doar de dragul de-a părea inteligent, ci fiindcă există o miză. Iluzia e că a fi sarcastic îmi va aduce beneficii: voi fi considerat inteligent (nu ca proștii care nu-l înțeleg), voi fi considerat special și voi primi admirația și iubirea de care am nevoie.

Sarcasmul, în opinia mea, e arma și scutul prostului nesigur care caută să pară superior prin a-i jigni gratuit pe alții. E mai ușor să scuipi venin fariseic decât să depui efort să devii un om un pic mai bun cu care să-ți placă să trăiești. Și ție, și altora. Din câte am observat, majoritatea persoanelor care folosesc descrierea “I speak sarcasm as a second language”, o descriere copiată suprautilizată, nu știu să descrie sarcasmul. În același timp, nu par să posede inteligența, experiența de viață și profunzimea necesare pentru a crea umor original de calitate. Ajung să pară ridicoli și sunt ocoliți de către persoanele care într-adevăr le posedă, așa că rămân în bula lor amară împreună cu cei care-s fix ca ei: aroganți, superficiali și necurioși. Efectul Dunning-Kruger.

Umorul bun vine, printre altele, din a-ți împărtăși modul unic în care vezi lumea. Uită-te la comedianții de stand-up apreciați, de exemplu. Observă disponibilitatea lor de a împărtăși informații și opinii personale reale cu care puțini oameni s-ar expune. Necesită muncă, umilință, vocabular, inventivitate, vulnerabilitate.

În încheiere, mi-a plăcut bucata asta relevantă din The Subtle Art Of Not Giving A F*ck:

“Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different. Let’s be clear. There’s absolutely nothing admirable or confident about indifference. People who are indifferent are lame and scared. They’re couch potatoes and Internet trolls. In fact, indifferent people often attempt to be indifferent because in reality they give way too many fucks. They give a fuck about what everyone thinks of their hair, so they never bother washing or combing it. They give a fuck about what everyone thinks of their ideas, so they hide behind sarcasm and self-righteous snark. They’re afraid to let anyone get close to them, so they imagine themselves as some special, unique snowflake who has problems that nobody else would ever understand.”

PS: Împlinesc patru luni fără Facebook. Îs ok.