Donațiile îmi schimbă viața în mai bine

Acum un an am decis că donez 10% din veniturile mele în fiecare lună.

Ca să ofer puțin context, cred că am un suflet bun, dar tiparul meu nu e unul relaxat cu banii. Cel puțin, era mult mai puțin relaxat în privința banilor până anul trecut. Programul care-mi rulează de acasă în creier, la fel ca la mulți oameni probabil, e că banii nu ajung și sunt o sursă de îngrijorare mai degrabă decât de bucurie. Nu m-a determinat să urmez calea banilor foarte mulți în activități și în viață, dar nu m-aș fi definit ca un om generos. Mai degrabă înclinat spre siguranță.

Cum am mai scris în Cerșetori și oameni, simt de mic compasiune față de oameni și viețuitoare aflate în nevoie, defavorizate, în suferință. A venit indirect din atitudinea lui maică-mea, dar și din sensibilitatea mea nativă. Mai mult, cred că dacă trag o linie am suferit mai mult decât m-am bucurat de când m-am născut. Deși pot să mă comport demonic cu oameni pe care-i consider îndreptățiți, ipocriți, aroganți nemerituoși sau care-mi provoacă durere intenționat sau din neglijență, mă înmoi la suflet, la comportamente și la acțiuni când observ oameni și viețuitoare care se pliază pe șablonul meu de suferință: ignorați și invizibili.

Îmi plac detaliile, așa că mi-a fost la îndemână să încep serios anul trecut, având mai mult timp cu mine acasă în lipsa zgomotului cotidian, să mă ocup de educația mea financiară. În primul rând din curiozitate. Conspectam într-un Excel bucată cu bucată cuvinte pe care le auzeam des și pe care nu le înțelegeam. Așa a început. Aveam nevoie de o activitate care să mă țină concentrat și interesat încât să nu mă copleșească suferința izolării și a singurătății. Prieteni mai aveam doar pe hârtie.

În același timp, perioada de izolare m-a ajutat să-mi dezmorțesc sufletul și să simt cu mai multă claritate ce om îmi doresc să fiu și cum vreau să fie viața mea ca să mă simt aliniat cu principiile și cu simțirile mele autentice, cele când nu te privește nimeni și nu-i nevoie să performezi doar ca să simți că ai dreptul să respiri în societate.

Am avut norocul, pe care l-am folosit inspirat, de a găsi surse de educație financiară sănătoasă. Aproape la fiecare din oamenii pe care-i citeam și-i urmăream auzeam despre generozitate și donații. Cel mai mult m-au atins și influențat Tony Robbins și Adrian Asoltanie. Știam și eu că dacă nu dai 1 leu din 10 lei, nu o să dai nici 100,000 lei dintr-un milion. Știam că viața mea e și despre a-i ajuta pe alții, așa că am decis destul de brusc să încep să-mi formez obiceiul.

Ca să fie clar, nu mi-a fost tocmai ușor să calculez cât înseamnă 10% din salariul meu și apoi să decid că până la finalul lunii voi dona toată suma. Erau câteva sute de lei bune, iar eu mai donasem maxim 2% dintr-un salariu întreg, complet neplanificat.

Nu mai zic de câte ori mi-a trecut prin cap că le donez altora aproape la fel de mult cât investesc pentru mine și cât îmi încetinește asta atingerea obiectivului de independență financiară într-un viitor rezonabil.

M-a ajutat că în perioada aia povesteam cu un prieten despre suflet și oferit bani altora și mi-a povestit că i-a oferit unui domn care vindea flori pe stradă pe care-l vedea în fiecare zi 100 de lei fără să se gândească.

Lucrurile începeau să se lege. Deși nu credeam atunci că voi ajunge să ofer cuiva cu lejeritate bancnote de 50 de lei sau chiar mai mult, puse de acasă în buzunar cu scopul ăsta, în condițiile în care, cu excepția donațiilor online, nu cred că oferisem vreodată cuiva mai mult de 10 lei în mână pe stradă.

Ce mi s-a mai părut interesant să citesc și să ascult e că atunci când donezi bani, adică îi oferi altcuiva, în creier se creează în timp o stare de relaxare față de bani: am suficient. Pot s-o confirm ca validă. Asta nu înseamnă că n-o să mă bat pentru o mărire de salariu dacă consider c-o merit sau că nu încerc să găsesc metode etice de a câștiga mai mulți bani.

La cum funcționează creierul meu, când știu că am un buget de 10% dedicat pentru asta, adică știu din ce borcan cheltui și știu și că restul de 90% mi-s gestionați conștient, îmi vine mult mai ușor să-i ofer. Nu îi donez pe toți deodată, nu am un ONG preferat, nu știu nici cu ce oameni o să mă întâlnesc pe stradă luna asta. Dar caut proactiv cum pot să ajut și observ mult mai des decât înainte oportunități de a face bine.

Generozitatea mi-a fost întoarsă, deși nu știu dacă e coincidență sau nu, dar nu-mi lipsește nimic din ce aveam sau din ce aveam nevoie înaintea donațiilor, din punct de vedere material.

Cum ziceam, observ ușor suferința, ignorarea, invizibilitatea. Acum, de când caut să ajut, le observ mult mai des. De multe ori merg la oameni fără să vină ei să-mi ceară ceva. Vorbesc cu ei, îi ascult fără judecată, le ofer atenție și sper că și un pic de speranță, pe lângă bani. Asta mi se pare că contează un pic mai mult decât să le dai doar niște bani și să-ți vezi de drum. Cel puțin, eu de asta aș avea nevoie așa că asta ofer.

Am foarte multe povești din ultimul an pe care nu le-aș fi trăit altfel.

De exemplu, într-o seară, pe la amurg, prin primăvată, mă plimbam în jurul lacului de la Iulius, unde ies de obicei. Era rece afară, după o ploaie zdravănă. De peste lac văd un corp de bărbat la bustul gol pe ponton. În cca. 10 minute am ajuns acolo și am mers la el. Era un băiat tânăr, slab, sărac, tremura de frig și atunci își lua hainele uscate pe el. L-am întrebat dacă-i bine și ce a pățit. Mi-a povestit situația lui și mi-a zis că s-a băgat în lacul rece fiindcă îi era teamă că altfel o să se sinucidă. Nu l-a mai întrebat nimeni care trecea pe acolo despre situația vizibil neobișnuită.

După fiecare întâmplare mă simt mai conectat cu realitatea și cu sufletul meu. Și e un reminder bun că nu-i totul lux, ipocrizie, goana după excepțional și zâmbete false zilnice pe LinkedIn și Instagram.