Scrisoarea mea de adio

Cine mă cunoaște de mai demult știe cât sunt de tulburat, așa că vestea sinuciderii mele va fi un șoc, dar nu o surpriză.

Nu am fost niciodată cu adevărat bine. Cel puțin, de la 10 ani. Acum am 35, iar 25 de ani în umbra depresiei, anxietății și sentimentului aproape permanent de inadecvare sunt profund istovitori. Dureroși. Îmbătrânitori. Corozivi.

Am avut pauze de normalitate. Normalitate, în felul meu. Probabil mulți m-ați cunoscut așa. Iar apropierea dintre noi cu siguranță s-a datorat vulnerabilității mele și atenției la voi ca oameni dincolo de carapacea de protecție, dincolo de “firewall”-ul cotidian. Mi-a fost mereu ușor să văd în sufletul omului, mai ales durerea și mecanismele de protecție, fiindcă eram foarte conectat la interiorul meu, și nu suntem atât de diferiți. Plus, sunt Rac. Ca Mădălina Manole. Ca Robin Williams. Ca Anthony Bourdain. Racii sunt hipersensibili și perceptivi. Cu bune și cu rele. Probabil, în viitor, zodiacul va fi validat științific.

Nu am avut aproape niciodată un entuziasm pentru viață, deși l-am forțat de multe ori. Și cum am un dar cu cuvintele și asocierile nefirești care creează umor, ajungeam de multe ori în centrul atenției. Păream bine ajustat, probabil. Deși, în toată expresia sufletului meu, că a fost în conversații, mesaje, postări pe Facebook, muzică, articole pe blog, discuții terapeutice și mai ales relații de apropiere cu femei, am lăsat clar să se vadă că-s marcat de tristețe și disperare.

Nu simțim toți durerea la fel, de aia m-am simțit mereu vinovat și slab că sufăr atât de mult fără să mi se fi întâmplat vreo tragedie care să fie unanim acceptată de toată lumea ca tragedie. Un psihoterapeut înțelege. Cineva marcat de depresie, la fel. Filmul “The Wisdom Of Trauma” poate fi educativ și pentru restul care au deschidere sau curiozitate să înțeleagă mai bine anumite lucruri. Deși sunt slabe șansele să înțelegi ceva ce n-ai trăit, sau ceva ce probabil ai trăit dar eviți orice stimul care să-ți amintească de durerea și deconectarea ta de sine. Pentru asta avem Facebook, Instagram și planuri de carieră impresionante. În continuare cred că tot de ce avem nevoie e iubirea reală, necondiționată a sinelui nostru autentic – să fim iubiți când nu ne chinuim să impresionăm. De aia Like-urile nu se consolidează într-o stimă de sine reală și în iubire, și nu umplu de fapt golul, fiindcă din disperare ajungem să facem orice trebuie făcut pentru ca lumea, așa cum îi înțelegem noi regulile și funcționarea, să ne accepte și să ne considere speciali, deosebiți, vrednici de iubire. Doar că în sinea noastră știm că primim validarea pentru imaginea semi-falsă pe care o proiectăm, nu pentru sinele nostru autentic pe care nu-l considerăm acceptabil și iubibil și de care ne e rușine – așa că golul și anxietatea și fuga continuă rămân.

Cred că e adevărat că nu ne dorim obiectele și statutul, ci iubirea care vine asociată cu ele.

Probabil n-a ajutat copilăria mică, primii 3 ani. Probabil m-am simțit abandonat la bunici. Cu siguranță aveam nevoie să fiu ținut în brațe și nu am fost. Probabil am și un fond genetic predispus la durere emoțională. Probabil e adevărată epigeneza – traume transmise prin ADN transgenerațional.

M-a obsedat să aflu cauza, ca să știu cu ce mă lupt. Am citit, am mers voluntar la psihoterapie cu numeroși psihoterapeuți, am mers la psihiatri, m-am internat singur la psihiatrie ca să nu mă sinucid… Dumnezeu știe câte am făcut, și cu ce eforturi, și toate de unul singur. De aia e atât de invalidant când povestești cu un om normal despre asta și începe să-ți dea sfaturi în loc să te asculte și atât…

Ce știu despre mine însă e că dintotdeauna am simțit un gol, o durere în corp, în inimă. O lipsă. O frământare. O neliniște. O stare de disperare emoțională și mentală profundă și nedescifrabilă. Am aflat, într-un târziu, după ce am reușit după imense bariere și complexe de inferioritate să am parte de primele săruturi și îmbrățișări, că singurul loc în care mă simt în liniște, în siguranță și care-mi aduce calm în corp e căldura, îmbrățișarea și prezența fizică a unei iubite. În același timp, apropierea și atașamentul de o iubită au scos mereu tot ce e mai rău din mine: anxietate intensificată, gelozie extremă atât pe prezent cât și pe trecut, reamintirea ratării propriei mele vieți dpdv al cât de slab consideram că sunt ca iubit față de alții cu care mereu mă comparam, furie, comportamente monstruoase, jigniri, umilințe… Din exterior se vede adultul cu barbă, nu copilașul rănit din interior a cărui durere urlă. Practic, nevoia mea cea mai mare e de apropiere emoțională și fizică pe care o caut constant, iar când ajung la apropiere sunt efectiv schingiuit de partea din mine care caută să mă facă să trăiesc în continuare teroare și inferioritate. Nu știu să accept și să primesc iubirea de care am atâta nevoie. Probabil nu pot. Probabil, în sinea mea, nu merit – deși ego-ul își dorește ca o femeie să mă vadă cel mai deosebit bărbat din viața ei. Probabil inconștient cred că doar asta mi-ar garanta că nu voi fi abandonat. Dar chiar și când am primit multă iubire și mi s-a demonstrat superioritatea ca iubit, căutam în continuare motive pentru care să nu fie adevărat. Nu am reușit să mă opresc din a mă tortura. Nu știu câtă lume își poate imagina cât de “hopeless” se simte asta…

Îmi pare rău că v-am rănit.

Practic, singura mea motivație din spatele tuturor realizărilor a fost: “Uite ce pot să fac și cum sunt. Te rog, observă-mă, ține-mă strâns în brațe și iubește-mă.”

Acum nu mai pot să mă motivez nici cu asta, știind că n-am nicio șansă la o relație securizantă și netulburătoare. Am trăit de prea multe ori exact același lucru. Iar în rest, nu am pentru ce să trăiesc. Nu iubesc nimic. Am încercat. Deja de prea multă vreme, efectiv supraviețuirea e un chin. Mă doare când începe o nouă zi. Nici măcar nu pot să mănânc. Mănânc cu forța, cât pot, cât să nu mor. Nu a devenit mai bine, ci tot mai rău. Sunt cumplit de singur, și în același timp nu știu cum să fiu altfel. Mintea mea e clar afectată. Văd doar durere, urât și amenințări oriunde mă uit. Și nu mai am energie să curăț lentila. Nu mai am motivația. Nu am un “de ce” pentru care să trăiesc. Asta făcând psihoterapie și fiind pe tratament deja de șase luni. Ce cred că nu se simte din scris e efectiv chinul permanent, durerea fizică și psihică, lipsa oricărui moment de liniște și pace… iadul permanent. Am pace doar în somn.

M-am certat rând pe rând cu aproape toți prietenii vechi apropiați și ne-am despărțit. Le-am reproșat că n-au fost lângă mine așa cum aveam nevoie. Dar în sinea mea m-am învinovățit și pus la pământ că-s atât de “needy”, slab, inferior.

Nu cred că mai am vreo șansă la o viață socială. Nu mai știu cum. Nu mai pot depune niciun gram de efort. Nu mai am de unde. Rezervorul mi-e gol. Și parcă nici nu-mi doresc, uitându-mă prin lentila curentă. Văd doar superficialitate, lipsă de profunzime, de umanitate. Distracție forțată. Sunt nebun, dar și lumea în care trăim, la fel. Nu-i de mirare, pentru mine cel puțin, că rata de sinucidere crește permanent. Pandemia mi-a permis să-mi continui retragerea inerțială până m-am retras aproape complet.

Anul trecut, când am ales să-mi șterg Facebook-ul (care-mi aducea multă validare) și și să mă separ de anumiți oameni, aveam un pic de avânt să-mi fac o viață măcar sănătoasă dacă nu frumoasă: să trăiesc prezent, autentic, să fac muncă cu sens, să fac bine oamenilor din jur și să mă înconjor cu oameni care mă iubesc și pe care-i iubesc. Îmi desenam un plan de viață în Excel. Artificial, parcă fără emoție în spate, dar părea lucrul bun, corect, sănătos de făcut. Speram să prindă formă în timp. Încercam să mă entuziasmez cu obiective ca independența financiară. A ținut atâta timp cât procesul de învățare m-a ținut în priză orbește. Dacă aș fi independent financiar de azi aș fi la fel de nefericit. Am o grămadă de bani deoparte, iar dacă aș ști că e ceva ce pot cumpăra ce să mă facă să mă simt mai bine, aș face-o. Dar nu poți cumpăra afecțiunea, bucuria și mai ales liniștea sufletească. Nu, nici afecțiunea. Am apelat la escorte. Oricât de plăcută ar fi experiența, nu se compară cu o conexiune emoțională reală.

Vreau să fie clar că părinții m-au iubit, m-au ajutat și m-au îngrijit cum au știut ei mai bine. Fără ei nu ajungeam nici aici, cu nimic, nici personal nici profesional. Unii oameni mi-au spus că s-ar simți norocoși ca părinții lor să fie atât de preocupați, iubitori și înțelegători.

Dar, în mintea mea, acasă e un loc tulburător, deprimant, agitant în interior. Probabil e locul unde mi s-a sedimentat în memoria celulară durerea copilăriei și ratarea adolescenței. Probabil mă simțeam la fel oriunde și oricum aș fi crescut. De mic m-am considerat “defect”. Când eram copil și-mi ziceam rugăciunile noaptea, mă rugam să fiu normal. Am lacrimi în ochi când scriu asta acum. Am suferit enorm toată viața și nici măcar ca și copil nu am avut liniște și pace… M-am simțit izolat de lume. Ca și când aș privi-o din spatele unui geam.

După sinuciderea cuiva, mereu se aud voci care spun “Dacă aș fi știut care e situația, aș fi ajutat. I-aș fi fost alături.”

Am cerut ajutor. Am spus de multe ori că mă voi sinucide. La un moment dat, am postat și pe Facebook că după ce mor ai mei o să pot să mă sinucid în pace. Deși m-am comportat cu ei mai urât decât cu oricine și cel mai probabil atașamentul nu s-a format la vârsta copilăriei mici deci clar nici după, mereu mi-a fost frică că vor muri și că-i voi pierde. Încă de mic. Ai mei erau mai în vârstă decât restul părinților copiilor de vârsta mea. Nu vreau nici acum să-i fac să sufere, dar cred că dacă cineva ar putea realmente să-mi vadă durerea, suferința, tortura, ar înțelege și ar accepta că e cel mai bine pentru mine să-i pun capăt. S-ar bucura că mi-am găsit pacea dacă ar vedea cât de tare mă doare fiecare secundă de viață.

Am cerut ajutor. Lumea nu e pregătită și nu are competențele să ajute în astfel de situații. Face mai mult rău decât bine. Amicii, prietenii, părinții, frații. Sunt rari prietenii buni, adevărați, care ar lăsa totul doar să îți fie alături în momentele de nevoie. Apreciați-i, care-i aveți. Am cerut ajutorul. Am mers singur la psihiatru și am acceptat tratamentul. Am mers singur la psihoterapeuți încă de când am ajuns în Cluj. M-am internat recent la psihiatrie după multe eforturi de voință personală într-un moment în care abia aveam energie să dau un telefon să-mi pregătesc internarea, doar ca să nu fiu singur și să nu-mi fac rău. Am cerut ajutor. Aproape fiecare articol de pe blog și postările de pe Facebook au fost un strigăt după ajutor.

Îi mulțumesc Cristinei că m-a văzut și îi mulțumesc lui Cipri că m-a primit la el acasă, mi-a ținut companie, m-a hrănit și m-a îngrijit. Știți voi cine sunteți.

De peste 600 de zile scriu seara într-un caiet (acum sunt la al șaptelea) minim 5 lucruri pe care le-am considerat bune pentru mine la ziua care a trecut. Lucruri pentru care sunt recunoscător. Speram ca în timp să ajute, și probabil la un moment dat, răzleț, au ajutat. Momentan, nu reușesc să mă simt cu adevărat recunoscător pentru nimic, iar dacă mă uit la paginile ultimului an, la ce am reușit să mă forțez să scriu, mă apucă tristețea că ălea au fost cele mai bune lucruri pe care le-am trăit. Sper să le publice cineva.

Probabil totul se poate repara/face mai tolerabil cu ani de zile de psihoterapie adecvată. Nu mai am energie nici să trag aer în piept. Cu atât mai puțin de un efort atât de mare și de intimidant. Și chiar nu văd “de ce”-ul.

Am fost un erou anul trecut în cum m-am mobilizat să am grijă de mine după ce am fost trimiși să lucrăm de acasă. Mi-am făcut un orar fix regulat de somn indiferent de ziua săptămânii, am mâncat alimente cu grăsimi bune pentru creier, am mâncat fructe și legume, am făcut mișcare minim o oră pe zi, am luat Omega 3 și Vitamina D, m-am expus la soare… practic, am făcut tot ce știam să fac ca să previn depresia. Nu știu câtă lume își poate închipui cât e de oribil să trăiești așa… să supraviețuiești doar. Să trăiești mecanic, fără satisfacție, cu umbra permanentă a iadului. Mă bucurau zilele ploioase. Îmi ofereau o scuză să nu am o viață personală plină de activități care ar fi trebuit să mă bucure. Cele trei biciclete scumpe erau folosite maxim ca medicament, nu ca aducătoare de bucurie. Drumețiile pe munte, câte au fost, la fel. Iar perspectiva a cum ar trebui să fiu ca să pot să fiu funcțional, iubit, nesingur în societate mă făcea să mă retrag și mai tare, să mă simt și mai inadecvat. Mă durea mai tare să petrec timp cu oameni normali decât să fiu singur.

Azi mi-am depus preavizul în Endava. Teoretic, ar trebui să încep munca într-o altă companie de la 1 februarie, unde am primit o ofertă generoasă și am avut contact cu oameni cumsecade în timpul interviurilor. Nu m-am bucurat nicio secundă de perspectiva acelor bani în plus, sau de reușita obținerii job-ului. Momentan, abia pot să mă leg la șireturi. Vă mulțumesc tuturor pentru tot, și îmi pare rău.

Probabil din cauza OCD-ului, simt nevoia să-mi scriu conturile și parolele, să-mi lichidez investițiile, să las scris cui să fie donați banii ca să nu se piardă… să las lucrurile în ordine. La asta am fost bun mereu, să pun lucrurile în ordine. Din nevoia apăsătoare și chinuitoare de control, nu din satisfacție. Lucrurile materiale, funcționale, practice… Pe cât am fost de bun la asta, pe atât am fost de neputincios la a-mi pune emoțiile în ordine. E un efort și asta, cu lăsat lucrurile în ordine înainte să mor. Sper să-l pot duce la capăt, deși ar trebui să fie ultima grijă acum.

Sunt frânt. Nu mai pot să mănânc fără să-mi vină să vomit după fiecare înghițitură. Abia mă mișc. Nu mai pot tolera durerea și tensiunea din corp. Nu mai pot tolera durerea și tensiunea din minte. Nu mai pot tolera furia, care vine din neputință. Cred că lumea nu înțelege cu câtă furie vine depresia, anxietatea, deznădejdea, disperarea. Furie pe mine, pe viață, pe lume, pe Dumnezeu.

Cineva, într-un TED Talk despre sinucidere, zicea că a fost întrebat: “Chiar vrei să mori sau nu mai vrei să te simți așa?”. Probabil nimeni nu vrea să moară. Dar uneori, după ce ai încercat și nu mai găsești nicio cale de-a nu te mai simți așa, când ajungi la inabilitatea de-a-ți proiecta orice viitor, vrei să mori doar ca să se oprească durerea de tot.

Pentru cei care rămâneți, vreau să vă las câteva recomandări. Poate vă ajută în a înțelege și a ști aborda mai bine situațiile de genul ăsta cu apropiații voștri înainte să devină prea rău.

• Filmul documentar “The Wisdom Of Trauma”
• TED Talk-ul “The Lethality Of Loneliness”
• TED Talk-ul “The Bridge Between Suicide And Life”
• TED Talk-ul “We Need To Talk About Male Suicide”
• Cartea “Attached”, de dr. Amir Levine, Rachel Heller

Dar, credeți-mă, n-o să salvați pe nimeni cu sfaturi și judecata personală, oricât de încurajatoare și nobile le-ați vedea din perspectiva voastră. Sunt reci, egoiste, invalidante și sunt despre voi, nu despre omul pe care încercați să-l ajutați. De ce are nevoie orice om, mai ales unul care suferă, e companie, prezență, îmbrățișare, ascultare, acceptare și iubire. Atât.