Draga mea iubită

Sunt viu. Internat la psihiatrie. Recomand. Condiții de cazare premium (pat dinăla cu telecomandă care se reglează în toate pozițiile), mâncare bună, oameni simpatici, sărim în cap în bazin, când suntem cuminți ne pune și apă… 🙂 Vă mulțumesc tuturor pentru griji.

Titlul nu are legătură cu paragraful de mai sus, ci e subiectul unei scrisori pe care i-am trimis-o sub formă de e-mail acum cca. trei ani fostei mele iubite în seara zilei în care ne-am despărțit oficial. A fost ultima mea relație de cuplu propriu-zisă. O temă primită de la dna. psihoterapeut de aici m-a readus la ea. Citind-o, mi-a plăcut cum am scris-o și am decis s-o împărtășesc.

“Am greșit mult față de tine și am multe de învățat ca om și ca bărbat. Ca adult.
Nu am vrut să fiu așa. Aș fi dat aproape orice să nu fiu. Să mă fi născut altfel, să fi crescult altfel.
Dar, cum zicea și Mark Manson, vina de cele mai multe ori nu e a noastră – responsabilitatea, da.
Am conștientizat multe lucruri alături de tine pe care să le folosesc în continuare în a ajunge să mă vindec. Să vindec ce mă chinuie de 20 de ani.

1. Comportamentul

Atâta timp cât mă înfurii, urlu, jignesc, umilesc, lovesc lucruri, țipetele mele o să fie in van, chiar dacă sunt țipete de durere după ajutor. Iar cuvintele din acele momente sunt mute, chiar dacă sunt pline de informații despre nevoile care le declanșează intensitatea.

2. Încrederea în sine

Mi-e în general joasă, chiar dacă am spike-uri de superîncredere în anumite aspecte. Ar trebui să revizuiesc și valorile după care o măsor. Cu comportamentul potrivit, sunt sigur că voi avea parte de mai multă înțelegere și sprijin de la o potențială parteneră, ca să o conștientizez acolo unde ar trebui să fie și nu-mi acord credit, și ca să lucrez la restul aspectelor care mă nemulțumesc.

3. Autonomia

Foarte legată de încrederea în sine, și mai ales de găsirea sensului, a menirii mele. Atâta timp cât nimic nu-mi aduce cu adevărat bucurie și împlinire, și având vulnerabilitatea afectivă, voi căuta mereu să mă cufund în afecțiunea cuiva și aia va fi totul pentru mine. Va fi dificil, după o viață în care am fost destul de trist și închis față de lume, în ciuda show-ului pe care-l ofeream, în speranța că voi ajunge să-l cred.

4. Împăcarea cu mine însumi

Să mă iubesc, să mă accept.

5. Să-i iubesc și să-i accept pe alții

Începând prin a fi mai tolerant.

Ar fi trebuit să-ți spun în fiecare zi cât ești de frumoasă, mai ales în ochii mei. Aș fi vrut să nu-mi fie frică de cât de frumoasă ești. Nu ar fi trebuit să presupun că știi cât de frumoasă te văd din cauza geloziei mele. Ar fi trebuit să ți-o spun, de fiecare dată când am simțit-o.

Aș fi vrut să am curajul să te cunosc și să te încurajez să fii tu. Să te încurajez să te dezvolți și să crești acolo unde simți că-ți crește sufletul datorită contribuției tale pozitive la lume.

Aș fi vrut să am răbdare. Să înțeleg ce înseamnă pentru tine tot contextul unei prime relații apropiate, în contextul particularităților tale emoționale, familiale, religioase, și mai ales cu cineva atât de dificil ca mine.

Aș fi vrut să-ți zic mai des ce îmi place la tine și cât îmi place de mult. De ce m-am îndrăgostit de tine, de ce te plac în continuare și de ce vreau să fim împreună.

Aș fi vrut să nu te rănesc atât de des, atât de mult și atât de puternic.

Aș fi vrut să îmi cer iertare de fiecare dată și să îți spun cât îmi pare de rău.

Mi-ar fi plăcut să aud mai des că mă placi. Că apreciezi modul sensibil în care privesc. Că îți place cum văd lumea în pozele mele. Că îți place cum scriu. Că îți place felul în care-mi construiesc umorul făcând cele mai neașteptate conexiuni. Că vrei să știi cum mă emoționează muzica. Că îți place că-s curios și că-s puține subiecte despre care nu aș ști nimic. Că îți place că mă educ. Că îți place că mă dezvolt. Că crezi în mine. Că îți place că-mi conștientizez defectele și că ești mândră de cât mă străduiesc să mă vindec.

Am greșit 70% relației noastre. Așa estimez. E mult, după orice statistică. E la 30% de tot.

Mi-ar fi plăcut să îți recunoști greșelile fără să o cer. Să văd că nu-s singurul care recunoaște că are de lucru. Că nu doar din vina mea murim. Și, mai ales, să văd că nu-s singurul care încearcă. Să simt că ne dorim amândoi să facem efortul de a avea Relația cu R mare. E greu să lucrezi cu tine însuți. E foarte inconfortabil. E ușor de evitat, din motivele anterioare. Am făcut-o cu scopul principal de a ajunge să am o relație bună cu tine. Îmi doream din tot sufletul să ajungem acolo. Te doream pe tine, din motive clare pentru mine. Timpul, costurile și disconfortul aferent erau pe ultimul loc. M-am simțit singur în demersul ăsta. Am clacat des din cauza asta.

Mi-ar fi plăcut ca atunci când ai simțit că vrei să pleci, să fi plecat. Fie asta, fie o discuție reală despre tot ce nu-i bine. Și tot ce nu era bine nu erau doar jignirile, urletele, umilința. Erau toate dorințele tale neîmplinite care mocneau și alimentau lipsa de satisfacție față de relație, față de mine, și pe care nu ai îndrăznit să le pui pe masă.

Mi-ar fi plăcut să pleci după Scărița-Belioara, decât să-mi spui acum că de atunci voiai s-o faci.
Mi-a frânt inima când ai spus-o azi… știi ce tare m-o durut?
😦

Mă temeam în sinea mea că așa e, din pulsul relației. Și mă neliniștea. Și scoteam asta la suprafață, într-un mod agresiv și disperat. Îmi doream să vorbim. Mi-ai spus săptămâna trecută că nu rămâi lângă mine din slăbiciune.

Îmi vei lipsi cumplit, X. Afecțiunea și căldura ta… lipsa lor îmi va bântui nopțile și-mi va apăsa sufletul. Dacă ai vedea cum pot să plâng…

Ce voi depăși greu va fi de ce mă temeam mai tare. Că ultimele luni au fost o speranță falsă. Că nu mai aveai disponibilitatea să lupți împreună cu mine de mult, că mă detestai că-ți reproșam asta, că ai rămas doar din lipsa curajului de a pleca și că nu mai aveai intenția să mă sprijini (deci o ceream degeaba), ci voiai ca eu să duc toată lupta în contul rănilor pe care ți le-am provocat anterior.

Aș fi preferat să se termine atunci și aș fi preferat să se termine integru. Să fi avut curajul să faci ce trebuie făcut, să nu mă amăgești, să nu mă chinui lăsându-mă să urlu că-mi doresc ceva ce urma să nu mai primesc de la tine.

Să fi avut integritatea și considerația să nu aștepți ca eu să creez cadrul necesar ca tu să poți scăpa și să fie doar problema mea. Știm amândoi că nu eu m-am despărțit realmente de tine. Muream în mine de dorul tău. Așa cum mor și acum.

Mă doare tare Crăciunul. Îl iubeam ca și copil. Mi-aș fi dorit să am timp să mă pregătesc.

Cu toată naivitatea, îmi doresc din tot sufletul ca într-o zi să vrei să fii soția mea.”

Și cu toate că n-am mai avut niciun fel de contact de peste trei ani, și n-am mai văzut-o nici măcar întâmplător, și acum știu și mai bine că niciodată n-o să funcționez cu o Balanță, încă îmi apare uneori în vise (dureroase, toate) și habar nu am de ce. Încă.

2 thoughts on “Draga mea iubită

  1. Andrei, ma bucur mult sa vad postarea asta. Iti doresc din suflet sa fii bine si daca crezi ca te pot ajuta cu ceva, anunta- ma!

    Like

  2. Deși îți sunt o necunoscută, iar eu te cunosc doar din rândurile pline de încărcătură pe care le-ai scris…
    Andrei, pot să-ți spun dă îmi place și admir modul tău profund de a fi. Da, profund cred că e cel mai potrivit cuvânt care să te descrie.
    Să mai postezi! Nu poți să îți dai seama cu cât nesaț citesc rândurile tale.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s