Vulnerabilitate, 2023

Scris inițial pe LinkedIn, în Mai 2023.

De când e cool “vulnerabilitatea”, mi se pare că se practică o formă dezgustătoare de victimizare și vulnerabilitate comercială, care de fapt nu-i vulnerabilitate, ci superioritate morală și intenție conștientă sau inconștientă de a profita asimetric prin manipulare, adică neadevăr, adică minciună, care ascunde multe așteptări de la cineva din exterior și întreg iadul se dezlănțuie când exteriorul nu se conformează la ele.

Am făcut-o și eu, probabil o s-o mai fac și mă mai surprind uneori în automatism, iar nefiind complet împăcat cu mine 24/7, disprețul pe care-l simt față de comportamentul ăsta probabil vine din disprețul față de mine.

Diferența dintre vulnerabilitate și victimizare, din punctul meu de vedere de azi, e că vulnerabilitatea vine cu o formă de smerenie, acceptare a ce a fost și nu poate fi schimbat și responsabilitate personală pentru cine sunt, ce am greșit, ce greșesc și cum pot corecta greșeala începând de acum – unde responsabilitate nu înseamnă vină.

Cel mai rău mă simt când plănuiesc să mă răzbun, deci să fac ping-pong de vină (ori e 100% vina mea, ori e 100% vina ta) și să trăiesc cu mânie (rage).

Vina (guilt), cum am fost învățați prin exemplu, implică că cineva (eu; altul) trebuie rușinat, pedepsit, că e defect, că e un rebut, că trebe ars pe rug la foc mic sau pus pe cruce cu cuie bătute în mâini și picioare și o coroană de spini pe cap, deci musai să fie făcut să sufere.

Furia (anger), în schimb, mai ales manifestată în momentul nedreptății, cred că e un comportament natural sănătos dacă intenția e de a impune limite (protecție). “Bunătatea” falsă, mincinoasă, pare a fi altceva decât iubire.

Cel mai bine mă simt când iert. Adică, așa cum zice psihoterapeutul cu care mă văd, anulez datoria altcuiva. Nu-i un proces intelectual, deci îmi iese rar și durează puțin, momentan. Vine cu o stare moale plăcută în corp și luciditate neforțată în minte în care realizez că, de fapt, în realitatea reală, nimeni nu datorează nimic nimănui și că toată forțarea e de prisos.

Am postat ieri un articol care descria diferența dintre victimă reală și victimă falsă. Pe scurt, victima reală îți cere și îți consideră ajutorul, victima falsă se plânge doar și caută doar să pedepsească ceva din exterior fără vreo intenție de reflecție personală asupra propriei contribuții pentru situația generală în care s-a adus.

În aceeași ordine de idei, poate sună altfel și ce spunea Andrew Tate, bau-baul suprem pe care ne place să-l urâm în totalitate, când a fost scos din context cu “some women should bear some responsibility for being raped” (atenție: some women & some responsibility).

De aia-i frumos sistemul legal când e obiectiv și necorupt: nu mă anulează cu totul ca om, ci mă trage la răspundere specific pentru greșeli personale specifice. Și de aia-i înfiorător când se adună gloate oarbe cu un scop comun: mi-i frică că literalmente mă vor ucide.